Interviurile Cronicarului – Emilia Mavrodin, ECHIPAJUL

Cronicarul a fost văzut pe malul Dunării, la Brăila, la început de august. Em Madara, Oana și Anasylvi l-au trimis să stea de vorbă cu o fată de înălțime medie, cu păr șaten, tuns scurt, și ochii verzi. Nu este din categoria celor îmbrăcate la modă, cu haine scumpe, de firmă. Îmbrăcămintea îi este decentă, simplă, probabil lucrată la o croitoreasă din cartier. Este politicoasă și nu a refuzat interviul. S-au așezat pe o bancă, pe faleză, discutând în voie.

Spune-mi ceva despre tine. Cine ești, unde ești acum, ce rol ai în romanul ECHIPAJUL?

Mă numesc Emilia Mavrodin. Unii prieteni îmi spun Marina, dar majoritatea îmi spun Em. Am douăzeci de ani și sunt studentă în București, la Filologie, la engleză-franceză. Acum sunt în vacanță, la Brăila, în sânul familiei.

Ce rol am? În echipajul nostru de veri, sunt timonierul. Însă jocurile copilăriei și adolescenței au rămas în urmă, doar amintire. Rudenia n-o poate schimba nimeni; unele prietenii n-au supraviețuit maturizării și distanței, altele, da. În carte? Autoarea m-ar numi personaj principal. Eu sunt mai modestă decât atât.

Ce actriță sau cântăreață crezi că ar fi fost potrivită să-ți interpreteze rolul într-un film?

Mi s-a spus că semăn cu Hilary Swank în tinerețe.

Spune-mi ceva despre familia ta – ce crezi despre ai tăi, în ce relații ești sau ai fost cu ei și care a fost cea mai frumoasă amintire legată de ei. 

Ar fi destule de zis. Mama a fost profesoară de rusă și franceză. A murit într-un accident stupid de mașină, când aveam 13 ani. Am iubit-o mult. Îmi amintesc cu drag cum se juca cu mine când eram mică, cum îmi spunea tot felul de povești inventate pe loc, din care învățam despre animale, învățam să adun și să scad… Limba franceză s-a lipit de mine, rusa nu, chiar dacă mama încercase să mă învețe. A reușit, în schimb, să-mi sădească dragostea de cântecele și literatura rusă.

Tata a fost marinar de cursă lungă. Îmi amintesc când venea, încărcat cu daruri. Nu se mai știe nimic de el, de aproape trei ani. Mătușa mea spune că o fi rămas prin străinătate, cu verii lui. Eu tac; de ce s-o contrazic? Nu voi spune nimănui ce știu despre el și verii lui.

Tanti Milița nu numai că-mi este mătușă – tata era vărul ei cel mai mic – dar îmi este și nașă. După ea mă cheamă Emilia, un nume care îmi place. O admir pentru felul în care izbândește să crească, cu dragoste și dreptate, patru nepoți ai căror tați erau musafiri acasă, între două curse, până au uitat să se mai întoarcă, din motive pe care doar eu le cunosc. Soțul ei, unchiul Aurel, are, ca orice om, calitățile și defectele lui. Nu-mi place că, dacă s-a însurat cu o grecoaică, a fost împotrivă ca ea să-și vorbească limba și să-i învețe pe fiii lor. Unul a învățat, că a vrut. Celălalt, nu prea, iar nepoții, nici atât. Numai eu am învățat de la ea. Îmi place cum o ajutam la bucătărie și îmi spunea cum se cheamă lucrurile din jur, poezii pentru copii și cântece vechi.

Verii mei? Suntem un echipaj întreg, ca frații! Împreună colindăm prin toată Brăila și împrejurimi – acum doar în vacanțe, că ne=am împrăștiat!

Cum reușești să treci cu capul sus prin marile decepții ale vieții și să te recompui și să devii un om frumos, în ciuda faptului că trădarea vine din partea membrilor familiei?

Nu există alt drum decât drept înainte. Dacă alții au greșit, m-a durut, însă Dumnezeu îi va judeca. Nu trebuie să mă umplu eu de păcate pentru asta. …Am înțeles mai greu chestia cu să nu judeci. Acum câțiva ani, gândeam altfel. Unchiul Aurel și tanti Milița au făcut tot ce au putut pentru mine. Au avut bune intenții. Dacă uneori m-au acuzat pe nedrept și au fost prea aspri, au făcut-o pentru că așa fuseseră și ei crescuți, la rândul lor. Cât despre cei care au ales calea îmbogățirii ușoare și a crimei… mă bucur că nu au ajuns să-i judece oamenii, ci Dumnezeu. Dinte pentru dinte… da, se pare că asta au primit. Chiar și cel despre care nu mai știu nimic, cred că a sfârșit sau va sfârși la fel. Pentru mine, pur și simplu nu mai există, în gânduri și amintiri.

De ce ți-ai ales profesia pe care o ai și ce îți place la ea? Ce nu-ți place?

Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu profesoară. Mi-a plăcut să învăț limbile străine și întotdeauna am făcut lecții cu verii mai mici, apoi cu Nastea. Aș spune că este tradiția familiei; și mama a fost profesoară. Este frumos să vezi progresul celui mic, și că i-ai stârnit interesul pentru ceva ce este mai mult decât o simplă materie școlară, este un instrument de comunicare. Dau meditații, așa că deja fac lucrul acesta.

Nu-mi place partea birocratică a profesiei, însă este inevitabilă. Am înțeles, din discuțiile cu profesorii, cam ce se întâmplă în relația cu Inspectoratul Școlar. Și nu-mi place în ce situație este pus profesorul nou care predă la o clasă de liceu, sau la clasa a opta, cu copii gata plictisiți și obosiți, după experiențe negative cu profesorii anteriori, și care nu vor să învețe o limbă străină fiindcă nu văd de ce le-ar folosi.

Cum îți petreci timpul liber?

Îmi place să citesc, să ascult muzică și să fiu înconjurată de prieteni. La Brăila, este echipajul nostru. (Sau era, că a început să se risipească… Mi-e greu să accept lucrul acesta!) La București, este Nastea împreună cu mine, dar timpul liber este prea puțin, fiindcă învăț și dau meditații. De câteva luni, sunt cu noi și doi gemeni adorabili de doi ani și ceva. Cu ei sigur nu ne putem plictisi, amândouă! Ne ocupă tot timpul – mai mult pe al Nastei decât pe al meu, să fiu sinceră.

La ce lucru pe care îl ai ții cel mai mult, și de ce?

O broșă în formă de trandafir, din fildeș, care a fost a mamei și inelul de logodnă de la Leftheris.

De unde știi că ai făcut alegerea corectă între doi bărbați pe care îi iubești?

Cred că sută la sută nu voi ști niciodată. Întotdeauna va rămâne un gând răzleț, bine îngropat într-un străfund al minții, care va întreba, uneori, “Și dacă…?” ori va tresări la auzul a două cântece rusești. Totuși, inima îmi spune că am făcut alegerea corectă. Unul dintre cântecele grecești care îmi plac (dacă-l dansează altcineva, preferabil Leftheris și Theodoros, în duel!) m-a învățat că cele mai înflăcărate iubiri sfârșesc la cimitir, la închisoare sau la casa de nebuni, fiindcă sunt expresia unor pasiuni extreme. Nu mi-aș dori așa ceva.

Eu nu eram cea potrivită pentru Serioja. La un moment dat, pasiunea se poate risipi, ori iubirea poate sufoca, dacă nu este exact cea de care ai nevoie. Câteodată nici prietenia nu supraviețuiește când doi tineri se maturizează separat, în direcții diferite. Nu mi-aș fi dorit așa ceva. I-aș fi stricat viața mai rău. Va găsi, într-o bună zi, pe cineva care să-l iubească așa cum are el nevoie.

Te-ai gândit cum ar fi fost viața ta dacă l-ai fi ales pe Serghei?

De câteva ori, m-am gândit. Și, din păcate, nu există decât două variante:

1. Aș fi rămas văduvă înainte de vreme, pentru că răzbunarea contrabandiștilor l-ar fi căutat în primul rând acasă, la Brăila. Lasă, să stea el acolo, unde este, și să-și vadă de treabă, că nu-i port la mare și este în siguranță! Departe de mine și de surorile lui, însă sănătos și poate și-o găsi rostul pe acolo… Mai e o vorbă românească, schimbi locul, schimbi norocul – să-i fie într-un ceas bun, că plecarea în cursă lungă sigur nu i-a fost…
2. Presupunând că am fi avut noi doi norocul chior să nu se întâmple așa – cam greu de crezut, dar să zicem – s-ar fi întâmplat ce spuneam mai sus. La un moment dat, mă tem că vraja s-ar fi rupt. Ar fi început neînțelegerile, fiindcă fiecare dintre noi își dorea altceva, îi plăcea altceva. Nu aveam suficiente elemente să ne țină împreună, în afară de o pasiune care se putea stinge și de faptul că destinul i-a așternut pașii în calea mea, într-o noapte de iarnă, fiindcă nu-mi era sortit să mor atunci. (Sau poate chiar pasiune e prea mult spus. Dacă era ceva să se stingă și mai repede?) Ferească Dumnezeu de cenușa unui foc de paie!

Primează cultura și similitudinile culturale sau ceea ce spune sufletul?

Primează ceea ce spune sufletul. Oricând îți poți deschide sufletul și mintea spre o altă cultură – chiar una pe care ai fost învățat, cândva, s-o disprețuiești, dar ai văzut că nu este bine așa. Cel mai bun exemplu, în acest caz, este Theodoros. (Cred că, deși nu spune, a început să înțeleagă rusește. Dar preferă să țină secret, să vadă dacă îl bârfesc sau nu rudele Murei.)

Ce crezi că este esențial pentru ca membrii comunităților diferite să trăiască împreună armonios?

Renunțarea la prejudecățile auzite în casă și pe stradă. Omul este bun sau rău pentru că așa este el – nu pentru că aparține unui neam anume, ci pentru că așa l-a făcut maică-sa (ori societatea, că de destule ori mama nu are nicio vină, l-a învățat de bine, dar vine pe urmă anturajul să-l tragă la prostii!). Fiecare neam are bandiții și eroii lui. Pădure fără uscături nu există. Așa că trebuie judecat fiecare om în parte, pentru cum este el, nu pentru ceea ce este/ grupul căruia îi aparține.

Katiușa spusese bine, la primul ei drum cu barca lui  Leftheris: “Dunărea e mare. Se vântură pe ea oameni de treabă şi golani. Cu golanii noştri am avut de-a face acum. Golanii greci ne taie nouă năvoadele şi ni le pradă. Ură este peste tot: în oraşe, în sate, pe apă. Prietenie, mai rar! Pe voi n-ar trebui să vă atingă nici o faptă rea. Voi n-aţi contribuit la întărirea urii.”  Leftheris, Theodoros și ceilalți au priceput atunci. Încercasem și eu să-i explic lui Serioja că există golani de tot felul, peste tot, … dar și oameni buni, după ce ne bătusem cu ăia de la Lacu Sărat.

Și ar mai fi ceva: ignoranța. Dacă afli mai multe despre cel de alături, vei vedea că nu există numai deosebiri, ci și multe asemănări între voi.

Ce ne poți spune despre povestea din spatele cărții?

A fost scrisă, într-o primă versiune, când autoarea era în clasa a noua, în timpul școlii, din dor de Brăila. A fost șlefuită ulterior și transcrisă în mod repetat, întâi pe o agendă, apoi pe calculator.

Deși echipajul de veri a existat în realitate, poate nu chiar în formație identică, în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. (Cu excepția a mici detalii referitoare la expedițiile la Galați și prima expediție la Ghecet). Da, făceau astfel de expediții în fiecare vară, fără evenimente notabile. În schimb, autoarea a compilat, a modificat și a îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria imaginație și transformându-le în aventurile romanului.

Grecii și lipovenii descriși în carte nu au existat ca atare. Grecii sunt un amestec între personaje din generații diferite, despre care mi s-a povestit, recompuse cu propria imaginație. Ca sursă de inspirație – a existat, cândva, în copilăria mea, o Harpena, de vreo șaptesprezece ani, dintr-un sat din Deltă, adusă în București, să aibă grijă de doi copii mici din vecini, însă i-am păstrat numai numele. Pe faleza Dunării, într-o după-amiază de Ziua Marinei, alerga în fața noastră o fetiță veselă, blondă, cârlionțată, de vreo patru – cinci ani, cu o morișcă de vânt. Atât morișca, cât și rochița albastră se asortau exact cu culoarea ochilor ei. Când s-a dus prea departe, fascinată de morișcă, părinții au strigat-o în rusește: “Nastea, vino înapoi!” Din nou, un nume, și descrierea Nastei în barcă, la prima întâlnire.

Dacă v-a plăcut interviul, Cronicarul vă așteaptă să-i sugerați și alte personaje ale diferitelor cărți, și câteva întrebări pentru ele!

Romanul ECHIPAJUL poate fi comandat pe website Bibliocarti.