Cutii

Photo by cottonbro on Pexels.com

Copilăria mea

încape într-o cutie.

Îndes bine acolo

visuri naive, caiete

umplute cu versuri,

cu povești,

câteva cărți preferate,

cele mai mici păpuși, să încapă,

luându-mi rămas bun

de la cele mai mari.

Păpușile, timbrele,

majoritatea cărților,

martore ale zorilor vieții mele

își vor găsi drumul mai departe,

să bucure alți copii,

să le vegheze creșterea.

Mi-s dragi,

dar nu am loc pentru ele

într-o cutie de chibrituri,

viață de om mare.

Adolescența mea

încape și ea într-o cutie.

Prima versiune a romanelor

publicate abia la pensionare,

vederi din tabere,

fotografii alb-negru,

scrisori naive,

mărțișoare vechi,

flori presate, câte o tresă

de la un băiat care făcea armata.

Înconjurată de câteva cutii

în care mi-a intrat viața toată,

bine îndesată,

trebuie să hotărăsc

ce anume să dau și cui,

să se bucure, să-i folosească.

Ce nu interesează pe nimeni

se aruncă, cu tot regretul,

împreună cu bucăți de suflet.

Acum înțeleg

toate veverițele cu față umană,

veverițele strângătoare ale lumii,

cum nu ar fi vrut

 să se despartă de nimic.

Dar viața merge înainte,

nu ne iartă.

Spune să nu privim în urmă,

că nu în direcția aceea

ni se îndreaptă pașii.

Nu dăm iar examenele

absolvite demult cu succes,

nu ne mai jucăm cu păpușile

și colecțiile copilăriei.

Au nins decenii peste noi,

între timp, am devenit alții,

oameni maturi, cu griji

și responsabilități,

indiferent

dacă ne place sau nu.

Vremurile duse

nu se pot întoarce,

oricât mi-aș dori,

oricât le-aș jeli.

Înconjurată de câteva cutii

mă simt ca pe o insulă pustie

și în jurul meu se învolburează

Apa Sâmbetei, adâncă,

cerând jertfă bucăți din sufletul meu

și înecând visuri.