Lepădata

Publicată în revista literară Agora Artelor nr. 8 /2022

În dimineața aceea, primarul se dusese devreme la lucru. Se auzise că în satele dinspre Strehaia fuseseră, zilele trecute, șefii de la județ în control. Trebuiau să găsească toate hârtiile în ordine și aici, dacă se hotărau să vină. Vorbise de cu seară cu țăranii care aveau pământurile la drum, cum vedeau o trăsură mai pricopsită că apare, să trimită un copil în fugă, să dea de veste la primărie.

Spre marea lui mirare, găsi pe iarba din fața instituției un prunc nou născut, înfășat într-o față de pernă simplă, care plângea din toți plămânii. De obicei, copiii pe care nu-i puteau crește mamele, erau lăsați la biserică, se gândi el. Oare preotul cel nou ce ar fi făcut, dacă s-ar fi trezit cu un asemenea dar? Tocmai aici, la primărie, și tocmai astăzi…

Între timp, veni și femeia care făcea curățenie. Primi cea mai neașteptată sarcină:

– Ia pruncul, desfașă-l, să vedem ce este și, pe urmă, du-l lui Ion de peste drum, că are fată de două săptămâni! Muierea lui să-i fie doică și ăstuia!

Ăsta se dovedi a fi fată. Primarul o înscrise în ziua aceea în registrul de stare civilă, cu numele de Lepădata, marcând-o pentru toată viața ca fiind copil din flori. Că, dacă ar fi avut amândoi părinții, nu ar fi fost lăsată de izbeliște, la mila satului…

De fapt, omul de frunte al satului, căsătorit și cu copii de școală, avea o bănuială a cui putea fi Lepădata. Și tocmai de aceea, hotărî să vegheze, cu responsabilitatea funcției sale, asupra ei. Astfel, când se întoarse Ion de la câmp și își află nevasta cu două fete la sân, nu una, auzind toată povestea, îl căută pe primar, să afle de la el ce și cum.

– Primăria îți dă un ajutor dacă o crești și pe fetica asta, ca și cum ar fi a ta. Dacă ai fi avut două gemene, cum ar fi fost? Să fie sănătoasă și, când i-o veni vremea de măritat, îi dau eu ceva zestre!

Nu cine știe ce, gândea el, dar suficient cât să nu rămână fată bătrână.

– Tot eu și familia mea ți le botezăm pe amândouă! adăugă el, conștient că pentru un țăran sărac era o onoare ca unul dintre copii să aibă ca naș primarul.

 Ion se învoi, auzind toate acestea.

 La botez, preotul tună și fulgeră, că Lepădata nu era nume creștinesc, cerând să i se dea și unul de sfântă, din familia nașilor, după tradiția bisericească. Prin urmare, fiica legitimă a lui Ion fu botezată Ana, iar cea adoptivă, Elena, deși în acte rămase pentru vecie Lepădata. Au fost cunoscute toată viața ca Anița și Nuța, crescând ca surori bune.

Lumea, însă, care știa că Nuța fusese copil găsit, începu să vorbească, pe măsură ce fata creștea. Ba că ar semăna cu primarul, ba cu văduva fostului preot, care, la vreun an după moartea soțului, plecase din sat, cică la una dintre surorile ei, la Turnu Severin, și nu se întorsese să-și viziteze părinții niște luni bune. Câteva femei comentau că, dacă se gândeau bine, îl văzuseră pe primar de vorbă cu preoteasa, și înainte, și după ce preotul se stinsese fulgerător… Nu cumva o fi murit de inimă rea?

Bineînțeles că, după o vârstă, auzi și Nuța ce bârfeau femeile din sat. Nu știa dacă să creadă ori nu. Oricum, îi spusese tată lui Ion de când se știa. Primarul în funcție când se născuse ea plecase deja la oraș, după ce fusese ales altul, în locul lui. Credincios promisiunii, îi lăsase lui Ion, pentru cele două fine, câte o ladă de zestre, în care pusese niște pânză, să-și facă fetele cearceafuri, fețe de pernă și câte o cămașă. Mai lăsase câte ceva de la fetele lui – și gata dota pentru două fete nevoiașe, acum slujnice la boierul Cuțui.

Niciuna dintre fetele lui Ion nu a fost la școală; aveau frați mai mici de care să aibă grijă, era de lucru pentru ele în gospodărie. Băieții au făcut două, trei clase, ori poate le absolvise vreunul pe toate patru regulamentare. Unele au învățat, împreună cu frații lor, să citească și să socotească. Nuța era printre ele. Avea aplecare către carte. În timpul liber mai stătea pe lângă o vecină, cunoscătoare a ierburilor de leac, învățând și de la ea ce ceai, vin sau rachiu dres cu buruieni anume erau bune pentru fierbințeală, pentru viermișori, pentru alte probleme de sănătate. După ce s-a măritat – ca multe altele, de tânără – vecina o lua s-o ajute și la moșit.

Războiul despre care auzise din cântecele bătrânești le-a bătut la ușă când copiii i se făcuseră de dus la școală. Familia boierului se retrăsese din calea armatelor. Soțul, la treizeci și puțini ani, i-a fost luat la oaste. Pe Valea Jiului erau lupte grele. Așa se duse vorba că era nevoie de surori medicale voluntare pentru îngrijirea răniților – sau femei pentru tot ce mai era de făcut în spitalele de campanie, cum ar fi gătitul și curățenia.

Nuța și-a lăsat copiii în grija surorii ei de lapte și se prezentă voluntară, gândindu-se că și omul ei putea fi printre răniți. Preotul din sat îi scrisese recomandarea, de care el știa că ar fi fost nevoie, ca să fie primită.

Cu fiecare bătălie se împuțina și numărul soldaților, și al surorilor; cele harnice, ascultătoare, dornice de a învăța din zbor erau binevenite. Nuța era dintre ele. În puținul timp liber, era tot în spitalul de campanie, printre surorile cu experiență, calificându-se la locul de muncă. Nu trecu multă vreme și primi veste că soțul ei căzuse la datorie. Era văduvă de război.

În noiembrie 1916, când nemții au ocupat întâi Turnu Severin, apoi, două săptămâni mai târziu, Târgu Jiu, armata română și spitalele de campanie s-au retras peste Olt. Nuța, intrată sub aripa ocrotitoare a unui doctor bătrân, care văzuse că avea potențial, își continua ucenicia. Când și Muntenia trecu sub ocupație germană, doctorul rămase să profeseze la un spital pentru civili. Continuă cursurile pentru surori. Nu-i era ușor, dar, având masă și casă asigurate, altceva n-o interesa, decât să fie bine văzută.

– O să vină și pacea, n-o dura războiul acesta cât lumea! îi spuse el. Va fi nevoie de moașe în sate. Știu bine că, la fel cum legea cere ca fiecare comună să aibă moașă și cum se prevede școala primară obligatorie, în multe locuri cerințele au rămas pe hârtie. Femeile nasc ajutate de soacre și vecine, ca acum o sută de ani, iar copiii săraci nu știu să scrie și să citească. Tu, care vrei să te întorci acasă, nu vrei să fii respectată în sat, să nu mai fii văduva Lepădata, sluga boierului, ci coana moașă? Ai terminat cursurile de surori medicale; cu asta, ți se echivalează o parte din școala de moașe. Tot eu predau anatomie și acolo. Spune că vrei și îți fac rost de bursă!

Sigur că a vrut. Se îndrăgosti din nou, de unul dintre militarii pe care îi îngrijise. Au făcut cununia civilă la oraș, după terminarea războiului. Nunta a avut loc în satul lui, de lângă Motru. Au fost invitați frații și surorile ei adoptive, câți supraviețuiseră.

Părinții mirelui cam strâmbaseră din nas, că mireasa era văduvă, cu copii, și nu avea zestre. Dar câte mai aveau, după ce nemții jefuiseră și distruseseră tot? Meseria era mai valoroasă, în timp, fiindcă femeile nășteau, copiii și ceilalți se îmbolnăveau ori se răneau, iar doctor sau felcer nu era decât la drum obositor, cu căruța… Și, bineînțeles, pe bani grei, pe care țăranii nu-i aveau. Coanei moașe îi puteau da făină, brânză sau câte se mai găseau într-o gospodărie.

La reforma agrară din 1921, omul ei, veteran de război, primi pământ suficient cât s-o ducă bine. Primiră și copiii ei, în satul natal, pentru tatăl lor, mort în război. Nuța își mărită fata și își chivernisi gospodăria, să nu mai cunoască niciodată sărăcia și foamea.

Dumnezeu ursi poporului mult încercat recolte bune în anii următori. Investiră în animale și în pământ tot ce se putea. Curând, coana moașă se ducea de la o pacientă la alta cu șareta trasă de un cal. O chemau și în satul vecin, după ce își câștigase renumele.

Când crezu că totul mergea bine și că soarta le zâmbea de-acum încolo, Nuța își pierdu și al doilea soț. L-a jelit, i-a făcut parastasele și s-a împietrit. Avea gospodărie de ținut, cu mână de fier, să nu-și bată nimeni joc de averea văduvei. Avea copii s-o ajute și nepoți de dat la școală – pentru că ea știa mai bine decât oricine că e important să ai școală și o meserie.

Apoi veni un alt război, urmat de ceea ce nu s-ar fi gândit nimeni vreodată că se putea întâmpla: colectivizarea. Le rezistase nemților și rușilor, dar secretarului de partid, care-o amenința că dacă nu dă pământul, o trece la chiaburi și nepoții nu vor mai putea continua școala, nu-i putu rezista. Coana moașă – cum o știa și o respecta tot satul – semnă hârtiile, ceea ce îi inspiră și pe alții, încă nehotărâți, să-i urmeze exemplul. Dar renunțarea la averea strânsă cu greu, din sudoarea frunții, o durea amarnic, în tot trupul. Cea lepădată, în pruncie, de mama care o născuse, și, după părerea ei, de Dumnezeu la bătrânețe, se stinse, curând, de inimă rea.

2 thoughts on “Lepădata

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.