Fugarul

Publicată în Antologia Caruselul cu metafore, Editura Inspirescu, 2020

Bărbatul alerga de parcă toate oștile infernului ar fi fost pe urmele lui. Și, într-un fel, erau. Obosise. Plămânii îi ardeau cu fiecare respirație. Expira panică, însă trebuia să continue, cu ultimele forțe. Voia să rămână în viață.

Intrase în pădure. Spera să-i deruteze, să-i facă să creadă că alesese altă cărare. Se întuneca. În goana lui turbată, crengile încercau să-l oprească din drum, îl zgâriau, de parcă ar fi fost și ele din Armata Republicană Irlandeză[1]

Se săturase să tot fugă și să se ascundă, însă, după ce se pronunțase în favoarea acordului de pace, devenise brusc persona non grata pe mai multe liste. Unii îl amenințaseră cu moartea, alții doar îi ceruseră să nu se mai întoarcă în Ulster. Își șterse fruntea cu mâneca fără să se oprească. Auzea ecoul pașilor din spatele lui și refuza să se întoarcă, să-i numere câți erau. Foșnetul covorului de frunze de sub picioarele lui îl dădea, probabil, de gol. Simțea mirosul de țigări ieftine și whisky al urmăritorilor.

            Deodată, drumul i se opri brusc într-un gard înalt, de zid. Fără să pregete, îl escaladă, ajutându-se de funia care îi folosise la coborât pe fereastra casei din Londonderry, când fusese anunțat că veniseră după el. De pe creasta acestuia, îi văzu. Erau cinci. “Or fi pus și preț pe capul meu, ca în Vestul Sălbatic,” gândi el, cu năduf, după care privi în față, pregătindu-se să coboare. Cum învinsese el obstacolul, nici ceilalți nu aveau să se lase prea mult timp întârziați…

            În față era o casă din cărămidă, nu prea mare, cu două ferestre luminate. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Drumul i se înfundase. Se uită după o magazie, ceva dependințe în care să se poată ascunde, dar din direcția aceea nu se vedeau, mai ales că se întunecase deja. Luna oferea o perspectivă prea îngustă pentru cel ce avea nevoie de un loc de scăpare.

            Dădu colțul, căutând intrarea, și se împiedică. Durerea îl săgetă de la gleznă în sus, spre genunchi. Strivi o înjurătură între dinți… și deodată, o ușă se deschise, și un felinar îl lumină. Îngheță pe loc.

            În fața lui era o femeie bătrână, cu un șal gros care-i acoperea și capul, și jumătatea superioară a trupului gârbovit. Avea într-o mână felinarul, și în alta o farfurie cu mâncare pentru ceva animale. Să fi fost un câine în împrejurimi? Nu l-ar fi auzit, să-l latre? Oricum, el trebuia să spună ceva. Să ceară ajutor. Ar fi putut să încerce s-o omoare… dar la ce îi folosea? Vremea luptei trecuse. Conștiința îi era suficient de încărcată din trecut. Acum era timp pentru clădirea unei păci, oricât de fragile. Cei care-l urmăreau nu înțeleseseră încă asta. El, da.

– Bună seara! M-a prins noaptea pe drum și vă rog frumos să-mi dați adăpost până mâine dimineață, spuse el.

            Femeia prinsese durerile nașterii Republicii Irlanda, al doilea război mondial, frământările de la frontieră de la jumătatea secolului, care o lăsaseră văduvă și fără fiul cel mare și tulburările[2], în toată desfășurarea lor. Singurul fiu care îi mai rămăsese fusese rănit grav într-una din revoltele de la începutul tulburărilor, de nu se mai întorsese același om. Știa să recunoască un om urmărit.

Părul lui scurt, leoarcă de transpirație, fața și hainele lui, la lumina felinarului, spuneau povestea goanei nebune din ultimele cam multe ore. Buzunarul hainei de piele, probabil, ascundea o armă de foc, ori măcar un cuțit. Aveau și cei din IRA, și cei care le juraseră răzbunare, iar în locurile acestea de frontieră, era bine să nu-ți faci dușmani de nicio parte a baricadei, dacă nu-ți voiai casa aruncată în aer, cu toți locuitorii…

            – Nu mă interesează de-al cui ești, nici cine te urmărește, spuse ea. Hai în casă! Vei fi hrănit, ți se va da apă de spălat și un loc de odihnă, să fie de sufletul răposatului meu soț, dar mâine în zori vreau să pleci, înainte să vadă cineva de unde ai ieșit. Nu te cunosc, nu ne cunoști pe niciunul dintre ai casei, dacă ne vezi altădată pe străzile orașului.

            Era recunoscător pentru ce i se oferea. Condițiile i se păreau rezonabile. Ar fi vrut să întrebe care oraș – adică, dacă trecuse frontiera sau nu, că nu-și dădea seama, dar era prea obosit. Rămăsese fără cuvinte. Înclină capul, într-o mulțumire tăcută, și o urmă pe bătrână.

            – Omul acesta are nevoie de adăpost pentru noapte, îl prezentă ea celor doi care o așteptau în casă, un bărbat cam de-o seamă cu el, într-un scaun cu rotile, și un băiat subțiratic de vreo treisprezece, paisprezece ani. Paddy, mai pune un tacâm la masă. Vino să-ți arăt unde este baia și să dau drumul la boiler, i se adresă noului venit.

            – Mă cheamă Tom, se prezentă el scurt. Vă mulțumesc pentru generozitate.

            În sinea lui, pe de o parte ezita să se dezbrace și să facă baie, pe de alta, trupul lui trudit avea neapărată nevoie, ca să-și revină. Și dacă veneau urmăritorii și îl găseau fix în baie, gol, neînarmat, ca un vițel la sacrificiu? Ei, și? Dacă asta îi era soarta, se va întâmpla. Obosise, era plin de dureri și nu voia decât, după o baie relaxantă, să bea un ceai fierbinte și să adoarmă.

            – Eu sunt Maureen, el este fiul meu, Sean, iar el, nepotul meu, Paddy, făcu ea prezentările pe scurt.

            – Nu trebuia să-l aduci aici, mormăi Sean. Nu primim niciodată musafiri.

Paddy, care îl privea mirat pe străin, observă că prin haină îi trecea o pată de sânge, care se mărea din ce în ce.

– E rănit! Bunico, trebuie să-l pansăm! exclamă el. Altfel moare pe la noi și nu ne crede nimeni că n-am contribuit la crimă.

Poate văzuse prea multe filme polițiste ori western, dar se pare că moștenise de la generațiile anterioare un simț practic greu de contrazis.

– Nu pansăm pe nimeni, Paddy! interveni tatăl lui. De mine cine a avut grijă atunci, la bătălia din Bogside?[3]

            Tom se cutremură auzind numele aducător de amintiri de coșmar. Și el fusese acolo; lupta făcuse începutul lungului șir de violențe ce-l aduseseră, acum, aici. Îl deranja mai puțin lipsa de ospitalitate a băiatului sau chiar dușmănia vădită a bărbatului decât menționarea celor trei zile și trei nopți pe baricade.

            – Tocmai pentru că nimeni nu a avut, replică bătrâna. Suntem casă de creștini cu frica lui Dumnezeu și nu putem lăsa omul să ne moară la ușă… sau, mai rău, să fie omorât, continuă ea, auzind zgomote la poartă. Paddy, du-l în baie! Ajută-l să se spele, pansează-l și adu-i cămașa și costumul de haine pe care le găsești în șifonierul meu. Nu ieșiți de acolo decât când vă spun eu că puteți ieși, ai înțeles?

            – Da, bunico!

            Străinul se lăsă luat de mână. Din fericire, nu pierdea atâta sânge încât să lase dâră în urma lui. Doar veșmintele i se îmbibaseră. Abia intraseră în baie, că în ușa casei bubuiră bătăi de oameni care nu se încurcau cu delicatețuri. Femeia îi aruncă o privire semnificativă fiului ei, ducându-se să deschidă. Bărbatul își manevră scaunul cu rotile spre sertarul cu tacâmuri, punând masa, în locul lui Paddy. O scenă domestică oarecare.

            – Ai văzut cumva un bărbat de înălțime medie, foarte grăbit să fugă de noi? întrebă direct unul dintre cei cinci oameni de la ușă, aparent șeful lor, pe când ceilalți rămăseseră în umbră, în spatele lui.

            – Nu a venit aici, răspunse ea. În mod sigur ar fi fost trimis în drumul lui. Noi nu primim niciodată pe nimeni. Vă puteți interesa oriunde: fiul meu a rămas invalid, în scaun cu rotile, ca urmare a rănilor căpătate la Bogside. Are probleme de sănătate. Tocmai de aceea am rămas aici, în căsuța aceasta bătrânească, departe de lume.

            Unul dintre cei care îl însoțeau confirmă, în galeză, făcând un pas înainte și șoptind la urechea șefului.

            – Ai vreo idee unde s-ar putea ascunde? fu întrebată din nou.

            – S-o fi dus în oraș, unde i s-ar deschide unele uși. Ori a ieșit la șosea și l-a luat vreo mașină spre nord, dădu ea din umeri. Dacă aflu ceva, eu sau nepotul, care este în baie acum, cum vă dau de știre?

            – De ce să te străduiești să faci ceva pentru ei, mamă, sau pentru cel care fuge de ei? strigă bolnavul, de s-ar fi auzit până la poartă. Toți sunt o apă și un pământ, fie ei republicani sau loialiști! Toți m-au lăsat să crăp în șanț – și ai mei, și ai lor. Nu mulțumită lor sunt în viață, neputincios și chinuit de migrenele astea îngrozitoare. Zici că îmi taie cineva capul cu fierăstrăul!

            – Orice război a implicat și greșeli, și pierderi colaterale, încercă omul de la ușă să-l împace.

            Auzise că așa reacționa invalidul. Avea crize de violență, când blestema, striga, uneori spărgea vesela. Din fericire, nu-și revărsa demonii asupra celor cu care locuia.

            – Ușor de zis, când aceia nu au fost copiii cărora le-ați dat viață, cârcoti și bătrâna. Luptele de la frontieră m-au lăsat văduvă și fără fiul cel mare, iar Sean, după cum vedeți, nu se poate numi că-mi este sprijin la bătrânețe, din moment ce eu sunt cea care-l îngrijesc pe el.

            Intrușii nu găsiră replică. În sfârșit, plecară. În urma lor, femeia continuă să pună farfurii și căni, așezând scaunul cu rotile confortabil la masă. Puse și a patra porție.

            Paddy apăru din baie și se apropie de bunica lui.

            – Au plecat? șopti el.

            – Da.

            – Vino cu ce este nevoie pentru cusut o rană. Și stau lângă tine, să învăț, poate mi-o prinde bine vreodată. Omului ăsta i-a trecut glonțul pe lângă el și i-a luat un pic de carne. A avut noroc că nu l-a găurit să-i rămână acolo, ca în filme!

            Pentru el, seara aceasta era o aventură. Pentru bătrână, un prilej de îngrijorare. Luă ac și ață. Străinul era deja curat și purta o pereche de boxeri noi, cu un imprimeu demodat. Sigur le primise un bărbat care nu apucase să-i poarte. Pansamentul pus de băiat, chiar deasupra elasticului boxerilor, îi oprise sângerarea. Intervenția femeii cu ac venea la timp.

– S-au auzit și de aici unele strigăte, recunoscu el. Vă mulțumesc foarte mult pentru ocrotire. Vă sunt recunoscător, atât cât poate însemna recunoștința unui fugar, care cine știe unde va fi mâine. De ce m-ați primit, fără să știți măcar dacă nu cumva… am fost și eu, atunci, la Bogside? se strâmbă el când îi intră acul în piele.

– Și dacă ai fost, s-a întâmplat demult. Ești prea tânăr să fi participat în celelalte, unde s-au dus ai mei. Puteai să ai vârsta fiului meu cel mare, Dumnezeu să-l odihnească, și tot, dacă te dădeam pe mâna lor, nu mi-i dădea nimeni înapoi. Nici lui Sean nu-i recupera sănătatea pierdută. Îmi duc crucea, și vreau să nu am pe nimeni pe conștiință, indiferent dacă-i catolic sau protestant, loialist sau republican.

Nu era, poate, răspunsul la care se aștepta, dar era unul sincer, direct.

– Catolic, fost membru IRA. Eu am depus armele odată cu primii care au făcut-o, în semn de bune intenții față de acordul de pace, pe care cerneala nu s-a uscat încă; facțiunea care mă vânează, nu.

– N-or fi singurii, interveni băiatul. Am auzit destule.

– Taci, Paddy, nu te băga în vorba oamenilor mari! îl repezi bătrâna, terminându-și treaba, apoi îi spuse străinului: Îmbracă-te și vino la masă!

Spre surpriza oaspetelui, cina începu cu o rugăciune, rostită de Paddy:

– Doamne, îți mulțumim pentru toate binecuvântările tale, pentru bucatele de pe masă și pentru ziua care se încheie. Te rugăm să ne ocrotești și mâine, și în toate zilele, pe toți cei din jurul mesei acesteia. Amin!

Tom se simți impresionat că fusese inclus, chiar dacă rugăciunea nu era cea standard, catolică, obișnuită urechilor lui. Mai conta că era o familie de protestanți?

– Mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai ajutat astăzi și mi-ai scos în cale oameni deosebiți. Ai grijă de ei, Doamne, dă-le tot ce au nevoie și fă să nu pătimească pentru gestul mărinimos din seara aceasta. Ai grijă și de mine, în mare mila Ta, să scap din ceea ce mi-au urzit dușmanii. Îndură-te de Irlanda, să se audă vocea Ta de la Canalul de Nord la Canalul Sfântul Gheorghe și de la Marea Irlandei la Oceanul Atlantic, îmblânzind inimile tuturor, să se încheie pacea! Iartă, Doamne, tot ce s-a întâmplat în ultimii zeci de ani, și fă ca generația copiilor de astăzi să cunoască numai vremuri pașnice, termină el rugăciunea, cu ochii la Paddy.

– Chiar crezi că ar putea fi pace vreodată, când a curs atâta sânge, de sute de ani, între frați, veri și vecini, între cei verzi și cei portocalii? Cum s-ar putea face pace între cei ce au schimbat pumni, pietre, sticle incendiare și gloanțe timp de secole? ripostă Sean, frecându-și tâmplele, cu un gest nervos.

– E vremea ca izvorul de sânge să sece, într-o bună zi. Azi, dacă nu ieri! Am crezut și eu, în tinerețe, că lupta poate rezolva ceva. Am crezut în răzbunare, în realizarea unității cu orice preț, într-o Irlandă mare și puternică, așa cum fusese pe vremea ducilor de Kildare[4], dar în context modern. Am dat cu piatra la Bogside într-un băiat de vârsta mea, unul dintre ucenicii din paradă, care îmi aruncase, în batjocură, un pumn de monede de cupru. Atunci, eram convins că ura multi-seculară este firească. Făceam ce trebuia, ce făcuseră și strămoșii mei, generație cu generație. L-am văzut cum se prăbușește, cu capul spart, și moare călcat în picioare de ceilalți, după ce-mi aruncase o sticlă incendiară, care a aprins pervazul ferestrei. Acela a fost primul om pe care l-am omorât. Era care pe care.

Invalidul se cutremură, pradă acelorași amintiri. Băiatul și bătrâna priveau de la unul la celălalt, fără cuvinte, intuind ce ar fi putut urma.

– M-a urmărit în vise multă vreme, cu părul lui cârlionțat și eșarfa deosebită, în culori vii, de un model cum nu mai văzusem până atunci, cu toate nuanțele soarelui în ea, continuă străinul. Ai fi zis că fusese suficient pentru stingerea setei de răzbunare, când am văzut consecințele faptelor mele. Însă după duminica sângeroasă din 30 ianuarie 1972, când a fost ucis vărul și prietenul meu cel mai bun, Michael Kelly, alte neamuri, membri ai IRA, au venit să mă ia cu ei. De atunci, am avut parte de suficiente violențe. Dar vremea armelor a apus după ce ambele țări au devenit membre cu drepturi depline ale Comunității Europene și aceasta și-a adâncit uniunea dintre state, ducând la negocierea Acordului de Pace. Acum ne-ar trebui altfel de luptă, cea legală. Am priceput, într-un târziu, că nu este drept ca frații de același neam și aceeași limbă, puși să se urască şi să se omoare unul pe celălalt prin forţa istoriei, să nu înţeleagă că este mai bine să-şi dea mâna, să se unească în lupta comună împotriva violenței, pentru o lume pașnică, mai mare decât cele două felii de țară tăiate de istorie, în cadrul Uniunii Europene. Să votăm, la referendum, pentru consfințirea păcii, să dărâmăm baricadele, să depunem armele și să ne dăm mâinile.

Sean îl țintui cu privirea, fără să spună nimic, cu maxilarele strânse, de parcă se temea să nu-i scape ce nu trebuia. Mâinile i se încleștară pe scaunul cu rotile. Bătrâna, cu ochii mari, se ridică și plecă grăbită în altă cameră.

– Crezi că cei de unde vii tu, unioniștii, vor vota pentru pace? N-au fost chemați la masa tratativelor, și cârcotesc că Republica Irlanda capătă un rol mai mare decât Anglia în zonă. Mie, acum, mi-e totuna. Nu cred că se va întâmpla, spuse, într-un târziu, Sean.

– Dacă ești unul dintre cei care votează pentru pace, se poate realiza!

            Femeia se întoarse cu o eșarfă din mătase, decolorată de vreme și pătată de sânge, însă al cărei imprimeu tropical corespundea descrierii, cu nuanțe de galben viu, portocaliu și roșu ca soarele, de la răsărit la apus. O flutură în fața celor doi bărbați.

Oaspetele tresări. Nu se putea să fie adevărat! Pentru prima oară în viață, era confruntat cu o victimă în viață a acțiunilor sale, considerate, cândva, eroice. Acum, le vedea în cu totul altă lumină. Oftă.

– Da, chiar aceasta cred că este… Adică tu ești cel pe care l-am lovit… și nu ai murit? începu să înțeleagă fugarul. Folosește la ceva dacă îmi cer iertare, creștinește, astăzi, în fața ta, la aproape treizeci de ani de la evenimentul nefericit? Și de la mama care te-a îngrijit toată viața, doar pentru că mâna mea a aruncat piatra?

            – Eu te iert, spuse bătrâna, în numele Domnului nostru Isus Hristos, care a făcut la fel cu dușmanii și prigonitorii Săi. După cum am înțeles, nu mai ești cu ei. Așa a vrut soarta noastră. Nu ești tu vinovat, ci legile urii multi-seculare, care au săpat prăpastia dintre Verzi și Portocalii. Dacă îi era scris să fie rănit de piatră și de sticlă, în blestemata aceea de luptă, tot s-ar fi întâmplat, fie de mâna ta sau de a altuia.

În sufletul invalidului se dădea o luptă. Îl ura pe acest om, care tocmai își mărturisise crima, de treizeci de ani, sentiment intensificat cu fiecare durere de cap, cu fiecare durere de spate, cu fiecare clipă când i se făcea dor de femeia necredincioasă care-l părăsise. Totuși, mama lui se grăbise să-l ierte. Iar acum, când îl putea privi în ochi, constata că nu era mult diferit de el însuși. Da, el fusese cel care aruncase primul cu monedele, instigat de colegii lui din paradă. Celălalt, doar ripostase, ca orice om demn, jignit. Mai departe, bătălia escaladase, de ambele părți, ajungându-se la vărsare de sânge.

– Eram unul dintre ucenicii porniți în paradă, mândru că într-o lună urma să îmi pot câștiga pâinea, să o fac pe mama mândră de mine, rosti el, cu vocea schimbată, parcă retrăind acele evenimente. Săraca, spălase destule rufe prin oraș ca să mă crească, fără niciun sprijin. Când am trecut pe William Street, au început violențele. Cei din Bogside urlau insulte către noi. Le-am răspuns. Nu mai știu cine ne întărâta. Am aruncat monede de cupru, am primit pietre din praștii. Atunci a început haosul. Când m-am prăbușit, au crezut toți că am murit. Mi-am revenit într-un târziu și m-am târât într-un gang, neștiind sigur pe ce lume eram. Am leșinat iar, acolo. Abia după o vreme m-a dus cineva într-o casă, unde am zăcut, fără să știu de mine, câteva săptămâni. Ziceai că m-ai ținut minte după eșarfă. Tot după ea, adusă de tata din Franța, unde a luptat în primul război mondial, m-a recunoscut și mama, care întrebase peste tot, și de vii, și de morți. 

– Poate dacă nu ai fi rămas invalid în urma rănii, aș fi avut mamă, protestă Paddy în surdină.

– Nu vorbi de târfa de Kayleigh în fața mea! Dacă m-ar fi iubit, ar fi rămas cu mine. Tu și mama ați făcut-o. Atunci eram mai bine decât acum. Unele consecințe au evoluat în timp.

– Chiar dacă a greșit față de tine și de Paddy, nu este așa cum spui, încercă bătrâna să-l potolească. Are un singur bărbat, luat cu cununie, nu a înșirat o duzină. Greșeala ei a fost că s-a măritat de tânără cu tine și că a crezut în ce-au spus primii doctori, că te faci bine. Când a devenit subiectul crizelor tale de furie, era normal să nu mai suporte și să-și ia câmpii. N-a fugit cu altul, a fugit de tine… Iar Paddy, chiar dacă l-a iubit, ar fi încurcat-o cât își căuta de lucru în oraș. Avea nevoie să fie liberă ca să înceapă o nouă viață.

– Măcar tu ai un copil, comentă străinul, pe care să-l iubești și care să-ți îndulcească bătrânețile. Ai avut o soție. Eu nu am avut timp pentru a-mi face o familie. Am fost ocupat să semăn răzbunare și moarte, nu viață. Am trăit singur și voi muri singur.

– Nu ești atât de bătrân, interveni femeia. Poate nu ți-e dată singurătatea veșnică. În timp de pace, înfloresc toate sufletele.

Sean încă se gândea la toate cele petrecute, atunci și acum.

            – Te iert, rosti el, într-un târziu, pe un ton doar pe jumătate convins. Mama are dreptate. Dacă nu mă lovea piatra ta, ar fi fost a altuia, și tot îmi găurea scăfârlia, să-mi lase migrenele acestea îngrozitoare. Cât despre sticla incendiară care m-a ologit, aceea nu a fost a ta, dar și eu aruncasem una într-ai voștri. Nu știu cine mi-o dăduse, din spate. Am fost, cu toții, victimele urii. Între noi doi, aceasta s-a sfârșit acum. Vorbele mele vor fi pecetluite cu pâinea și sarea împărțite la cina înainte de care ne-am rugat împreună, aceluiași Dumnezeu, indiferent că tu ești catolic și eu protestant.

            Făcu eforturi să se ridice și să prindă mâna întinsă a lui Tom. Acesta i-o strânse vioi, fără exces de forță.

            – Dacă mai stați mult la povești acum, în loc s-o faceți după masă, veți lua cina rece! îi avertiză bătrâna, umplându-le farfuriile. Poftă bună! Mâine în zori, Paddy, iei căruța. O voi umple eu cu câteva coșuri de mere și cu două pături, între care se va ascunde Tom, pentru cazul că urmăritorii ar fi rămas în apropiere. Te asiguri că nu este nimeni în jur la traversarea șoselei de centură și îi spui lui Tom să coboare. Îi arăți unde este stația de autobuz spre Dublin. Poate să se ducă până în capitală, sau în oricare orășel din drum. Când ajungi în oraș, lași căruța la vară-mea Ciara, cu mere cu tot, și îți vezi de drum spre școală.

            – Vă mulțumesc încă o dată tuturor de aici, de la masă, răspunse fugarul. Așa voi face. Poftă bună!

* * *

            În zori, căruța de un cal putere opri în locul indicat de bunica micului conducător de atelaj.

            – M-am uitat bine, nu am fost urmăriți. Aici e loc liber, nu ar avea cum să ne pândească nimeni. Poți coborî în siguranță, îi spuse băiatul. Cum te simți?

            – Bine. Mai am câteva pastile în buzunar, împotriva durerilor. Am luat una dimineață.

            – Ia și rucsacul, cu apă și merinde. Drum bun! Stația este acolo. Te superi dacă te rog să-mi trimiți o vedere, după ziua votării? Să știu că ești bine. Dacă întreabă ai mei de la cine e, Tom este un fost coleg de școală. Nu am primit niciodată o scrisoare sau o vedere. Cine să ne scrie nouă?

            Fugarul fu impresionat că cineva îi purta de grijă, în lumea asta mare. Un copil care ar fi putut fi al lui, dacă și-ar fi găsit cândva timp să se așeze la casa lui. Poate că încă nu era târziu s-o facă, undeva în Republica Irlanda sau, poate, în altă parte, la adăpost de răzbunători.

            – Dacă îmi dai adresa, îți scriu.

            – Iar eu, promit să îi bat la cap pe tata și pe bunica să se ducă la vot. Pacea este importantă!

            O strângere de mână bărbătească și cei doi se despărțiră. Băiatul privi cum Tom începu să alerge, văzând autobuzul apropiindu-se. Îl prinse. Atelajul își continuă drumul spre oraș. Fugarul era, pentru moment, în siguranță.

* * *

La referendumul din 22 mai 1998, propunând modificarea constituției atât în Irlanda, cât și în Irlanda de Nord, pentru consfințirea păcii, prezența la vot a fost numeroasă. 94,4% dintre cetățenii Republicii Irlanda și 71,1% dintre cei din Irlanda de Nord au votat în favoarea Acordului de pace semnat în Vinerea Mare. Era vremea să se întindă punte peste râurile de sânge, să se reclădească ce se dărâmase timp de secole întregi, chiar dacă unele ramuri ale IRA au acceptat depunerea armelor cu o întârziere de câțiva ani, abia la începutul noului mileniu.

Paddy primi, pe la jumătatea lunii iunie, o vedere din Cork, semnată Tom, pe care scria, simplu, Vacanță plăcută! O păstrează și acum, împreună cu alte amintiri din adolescență.


[1] I.R.A. – formație paramilitară irlandeză, interzisă, considerată teroristă, care a acționat și în Republica Irlanda, și în Irlanda de Nord, până la dezarmarea acesteia, în anul 2005. Dar încă există câteva facțiuni desprinse din aceasta, care nu recunosc acordul de încetare a focului și nu au predat armele.

[2] The Troubles (tulburările sau necazurile) reprezintă denumirea conflictului naționalist etnic din Irlanda de Nord din a doua parte a secolului XX, început în anul 1968, escalând în august 1969, cu revolta din Irlanda de Nord, și finalizat în 1998 cu Acordul din Vinerea Mare, aprobat prin referendum simultan atât în Republica Irlanda, cât și în Irlanda de Nord la data de 22 mai 1998.

[3] Revoltă comunală masivă, de sute de oameni, care a avut loc în perioada 12-14 august 1969, în Derry, Irlanda de Nord, între locuitorii din Bogside, catolici, republicani, și unioniștii locali, protestanți, sprijiniți de forțele de ordine din Ulster. 43 dintre cei 59 de ofițeri din Ulster au fost răniți de bombele artizanale

[4] Familia Fitzgerald, duci de Kildare, împuterniciți regali în Irlanda în perioada 1316 – 1599, până la cucerirea Irladei de către Anglia.

Povestea eșarfei în culorile toamnei o găsiți aici.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.