In tabara…de Octav Lica

Un interviu cu un scriitor bun, dar prea putin cunoscut…

Cafeneaua Interviurilor

Există o graniță imaginară ce desparte copilăria de adolescență, lăsând în urmă partea aceea din viață în care toate întâmplările, și cele bune și cele rele, sunt legate întotdeauna de părinți, sau alți membrii ai familiei.
Adolescența aduce un sentiment de independență, în care se pot ascunde acele minunate taine pe care le împărtășim cu noii prieteni, într-o complicitate fractricidă, luând locul basmelor cu zmei și zâne, rămase doar amintiri.
La mine acea trecere a fost prilejuită de o tabără la Ștefănești, pe malul șerpuit al râului Argeș, acolo unde lunca sa formează o lizieră deasă de foioase, prin care lumina soarelui pătrunde cu greu, printre umbrele amăgitoare ale trecutului.
Terminasem clasa a șaptea și aveam în față o vacanță de vară în care trebuia să se întâmple și în viața mea de elev cuminte o aventură, ceva care să mă facă interesant în ochii colegilor.
Remus, Titi și Costel…

View original post 234 more words

Cele mai frumoase colinde romanesti…

Sa ascultam colindele si sa ne bucuram de sarbatori in pace!

Turism si cultura in Balcani

Pentru ca ne aflam in prag de Sarbatori, nu puteam sa incheiem altfel decat cu frumoasele noastre colinde, care ne-au bucurat sufletele inca din copilarie. Repertoriul romanesc de colinde este atat de bogat si variat ca aproape nici nu stim pe care sa le ascultam mai intai. Astazi insa am selectat doar cateva, asa sa ne ,,indulcim” putin auzul cu linii melodice frumoase.

View original post

Nobody Can Drink from an Empty Cup

Wonderful Christmas traditions from our neighbouring country, Bulgaria! Chestita Koleda, Ronesa!

Discover the Magic of Bulgaria

We are all experiencing anxiety and fear these days. It’s to be expected as we’re seeing our world and lives change. A crisis like this is too complex to put into words. In times of human struggle, the world needs kindness and empathy.

Can you push through your anxiety and find blessings in these challenges?

I’ve learned a lot about myself in 2020. One thing is that I shouldn’t take for granted the little things in life.

Like many of us, this year has made me look at my life and see what’s most valuable. What I’m thankful for. I think it’s a simple but hard question for many: what do you value most? For me, my family and my health are the most important. My family, because I love them dearly. My health, because as my baba use to say, “Nobody can drink from an empty cup.”

Christmas has…

View original post 721 more words

Are There Any Primitive Languages?

Interesting details about languages. Nicholas, you find fantastic trivia!

Nicholas C. Rossis

Once again, Quora has a great answer on linguistics — and the emergence of language in particular.

As Thomas Wier points out, the faculty of language is far, far older than our own species.

Early Communication Systems

No one knows precisely when language began. As far back as we can tell, primates had communication systems more complex than almost any other in the animal kingdom. Vervet monkeys, for example, have different calls for different kinds of predators: leopards, eagles, and snakes. The form of these calls is arbitrary and resembles words, in that no property of the call itself resembles a leopard or a snake. But they are also genetically wired into the monkey’s behavior — the monkeys don’t have to learn the calls. Our remote hominid ancestors must have had speech systems at least this sophisticated.

Enter Homo Erectus

Then a revolution happened. Around two million years ago or…

View original post 1,134 more words

NAUFRAGIATUL

Încet, încet, suflul rece (și ud) al realității îi inundă gândurile: “Marie Gallante” se scufunda. Mai erau doar doi pereți de lemn care rezistau… până când? Scârțâitul lor sinistru și vuietul valurilor nu anunțau nimic bun.

Pe căpitan Allegre îl văzuse căzând lovit de catargul care se prăbușise în furtună. Încercase, atunci, să îl tragă de dedesubt, dar nu reușise. Pe urmă, toți cei care erau încă apți de muncă și legați cu parâme, trebuiseră să-și continue lupta cu stihiile. Însă furtuna învinsese. Pentru a confirma aceasta, un val puternic rupse arborele trinchet, de care Andrea își legase parâma, iar el se prăbuși peste ceea ce rămăsese din copastie. Până să reușească să dezlege nodul pe care îl făcuse cu două ore înainte, ajunse pe fundul mării.

Apa forma un fel de perdea groasă, opacă, nu limpede, ca în golfurile Egeei, unde se mai scufundase în zorii adolescenței, împreună cu sora lui, sub supravegherea unuia dintre unchi. Naufragiatul se zbătea să se elibereze, să se ridice la suprafață, fără să reușească încă. Într-o fracțiune de secundă, crâmpeie de viață îi trecură prin fața ochilor: copilăria la bordul unei mici ambarcațiuni de familie, ca multe altele din Marea Adriatică, din Egee sau Ionică, încărcată cu marfă de la o insulă la alta sau spre ținuturile Italiei ori cele de dincolo de Bosfor; furtuna amarnică în care își pierduse familia și corabia pe care se născuse; bătaia soră cu moartea primită pe cheiul din Marsilia de la genovezi invidioși; zâmbetul lui Mireille, sărutările ei și felul în care îl încredințase căpitanului gabarei “Marie Gallante”…

“Doamne, ajută-mă din nou, scoate-mă la liman,” se rugă el în gând.

Dumnezeu? Nu, altcuiva se rugau cei din neamul lui pentru viața marinarilor. Ceea ce văzu pe fundul mării îi reaminti acest lucru. Se afla acum în fața unei fete deosebit de frumoase, cu fața albă ca de marmură, cu trăsături pe care le mai văzuse la femeile din portul Salonicului. Avea o rochie fină de mătase, de culoare verzuie, și un pieptene de aur.

Era de bine sau de rău că se întâlnise cu Gorgona, aici, atât de departe de mările unde amândoi văzuseră cândva lumina zilei? Andrea își alese vorbele cu grijă:

– Mulți ani să trăiți, Majestate! Fratele dumneavoastră domnește fericit peste o împărăție necuprinsă.

Era exact ce își dorea Gorgona să audă, însă tânărul marinar nu se aștepta să primească și un răspuns:

– Mulțumesc de veștile bune. Familia ta mă servește cu devotament, iar acum am primit noi gărzi de pe gabara scufundată. Te-ai descurcat bine unde te-am trimis, printre francezi! Ai spus povestea mea marinarilor străini?

Surprinzător, Andrea era bucuros să audă aprecierea reginei mărilor. Măcar cei dragi pe care i-a pierdut în cele două naufragii, cel de acum șapte ani și cel care abia se întâmplase, erau departe de orice întristare și suferință acum. Cât despre ai lui, poate că era mai bine pentru o familie de marinari să fie la curtea Gorgonei decât în Raiul acela cu lapte, miere și îngeri despre care mai auzise în biserici. Așa că răspunse imediat:

– Da, majestate. Le-am spus povestea Unora le-a plăcut. Au și ei sirene în legende.

Gorgona zâmbi și dădu din cap afirmativ.

– Mi-ai dăruit viața ta încă de acum șapte ani. Ești al meu și recunoști aceasta. Mai ții minte întâlnirea noastră de atunci?

Nu-și amintea nimic, până când se trezise pe puntea corăbiei aceleia care nu avusese nevoie de el și îl aruncase pe cheiul Marsiliei ca pe un gunoi, însă nu îndrăznea să recunoască deschis.

– Recunosc că sunt supusul dumneavoastră, regină a mării.

– Ai promis să mă servești cu devotament. Ai făcut-o. Dacă vrei să rămâi în viață, să mă servești în continuare de pe puntea unei corăbii, am nevoie de jertfa ta de lacrimi.

– Viața mea vă aparține. Bărbații nu plâng, dar, dacă mi-o porunciți, o voi face, Andrea răspunse ca într-un vis, fără să înțeleagă.

De fapt, de când o pierduse pe Mireille, acum aproape un an, lacrimile neplânse îl sufocaseră multă vreme. Făcuse tot posibilul să o uite, însă nu reușise. Amintirea ei, de cealaltă parte a oceanului, încă îi provoca câte un suspin amar. Parcă ghicindu-i gândurile, Gorgona continuă:

– Vreau lacrimile pe care le vei plânge pentru o nouă iubire pierdută, înainte de a o găsi pe femeia cu care vei rămâne. Lacrimi amare, așa cum am vărsat și eu acum o vreme.

Andrea știa legenda; înțelegea suferința Gorgonei. Nu credea să se mai îndrăgostească vreodată. Tocmai de aceea, nu îl deranja să promită ceva despre care nu avea idee.

– Le veți avea. Vă voi servi întotdeauna.

Gorgona râse:

– Vom vedea ce mai vreau de la tine în viitor. Într-adevăr, ești al meu și mă vei servi pentru mulți ani de pe puntea unei corăbii, la fel ca și sora ta. Am planuri mari pentru voi.

Acceptă vorbele reginei sirene, cu o plecăciune a capului. Fusese încredințat dintotdeauna că exista un motiv pentru care, din tot echipajul, doar pe el îl pescuise corabia aceea. Oare îi trăia una dintre surori? Parcă așa auzise acum… Asigurarea că va trăi și se va dedica mării pentru mulți ani în continuare era tot ce își dorea să audă.

– Mulțumesc, Majestate. Voi căuta să fiu demn de favorurile dumneavoastră.

Sirena îi făcu semn să se apropie. Când ajunse în fața ei, Andrea primi o îmbrățișare stranie, simțind pe frunte sărutul Gorgonei. Îmbrățișarea și sărutul păreau familiare; într-adevăr, nu era imposibil să le fi primit și acum șapte ani, înainte ca ea să-l fi împins spre corabia salvatoare.

Primi un impuls de a se înălța. Cu câteva mișcări din mâini și din picioare, ajunse înapoi la suprafață. Sorbi aerul cu lăcomie, tușind și înecându-se. Din moment ce obținuse binecuvântarea și protecția Gorgonei, de acum depindea de el să lupte pentru supraviețuire.

Rămăseseră doar câteva resturi plutitoare, de lemn, din frumoasa corabie pe care navigase mai bine de șapte ani, desăvârșindu-se ca navigator. O scândură lată ajunse spre el. Andrea se prinse de ea, continuând să dea din picioare.

Pe măsură ce gândurile i se limpezeau, încercă să se orienteze după soarele care tot nu se vedea. Ploaia continua să îi biciuiască trupul cu funii nemiloase. Și totuși, nord – estul părea să fie într-acolo. Ultima dată când se uitase pe o hartă, în partea aceea erau insule. Tortuga și Hispaniola. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Andrei și al Gorgonei, va ajunge undeva. Măcar în calea vreunei corăbii, dacă nu spre insulele spre care se îndrepta.

După ore și ore de plutit în voia valurilor, naufragiatul adormi sau își pierdu cunoștința.

Se trezi pe un țărm, pe jumătate lovit de valuri, sub soarele puternic, care îl orbea și îl storcea de puteri. Se desprinse de scândura pe care o ținea încă cu disperare, de parcă devenise o dreaptă prelungire a mâinilor lui nervoase.

Gândul că din nou era singurul supraviețuitor al unui naufragiu îl lovi ca un topor de abordaj. Plânse pierderea prietenilor buni din echipajul cu care împărțise bune și rele timp de șapte ani, apoi îngenunche în rugăciune, să mulțumească Domnului și tuturor sfinților că îi salvaseră viața pentru a doua oară dintr-o astfel de încercare. Cu ultimele puteri, se târî afară din apă, adormind din nou pe nisip, sfârșit de oboseală.

O pereche de mâini răcoroase îi mângâiau fruntea înfierbântată. Fără să deschidă ochii, buzele uscate de sete și de sarea mării murmurară numele celei care îi stăpânise gândurile timp de șase ani:

– Mireille!

Era confuz. Capul îi zvâcnea. Nu-și mai amintea de incredibila întâlnire cu Gorgona. Doar de lupta cu uraganul și cu valurile care îl azvârliseră peste bordul corăbiei în curs de scufundare. După eforturi uriașe, deschise ochii, sarea din gene usturându-l. Își duse mâinile la ochi cu greutate, frecându-i, și îi deschise din nou, deslușind un chip de fată, cu o coadă groasă, roșie-maronie ca lemnul scump din Veneția, adus de peste mări și țări, aplecat deasupra lui cu îngrijorare.

– Mă cheamă Fiona, nu Mireille, spuse ea, în engleză, mângâindu-i fruntea și fața în continuare. Am scăpat dintr-un naufragiu acum câteva zile. Te ajut să te ridici?

Ochii ei erau la fel de verzi ca ai lui, însă nuanța era puțin diferită. Priviri cercetătoare, de iarbă mustoasă a sfârșitului primăverii întâlniră pe cele de mare caldă, tropicală, ale naufragiatului.

Andrea se încruntă, concentrat să înțeleagă majoritatea cuvintelor. Știa puțină engleză. Prefera să nu o vorbească decât când nu avea încotro, iar acum nici un cuvânt nu îi venea pe limbă.

Făcu eforturi să se ridice în picioare. Mâna ei fermă îl susținu. Avea mușchii brațelor puternici pentru o fată, se gândi el, în timp ce se clătina ca o trestie în vânt. Mâinile îi erau aspre, bătătorite de muncă. Cu siguranță nu era o domnișoară firavă, obișnuită să își pună servitorii la treabă, ci o femeie din popor.

– Pe mine mă cheamă Andrea, șopti el când reuși să atingă verticalitatea. Vorbești franceza? Eu engleză nu prea…

– Eu franceză puțin, râse ea, cu un zgomot de clopoței. Dacă tu înțelegi la mine și eu la tine, e un început bun.

Se amuzase că, în mintea ei, flăcăul acela cu figură angelică avea nume de fată. Nu mai pomenise până acum un bărbat să se numească Andrea, nu Andrew sau André. Dar deși hainele îi erau pline de alge și nisip, dându-i un aspect jerpelit, omul din spatele hainelor, ezitând să își caute fiecare cuvânt, îi plăcea. Altfel nu s-ar fi oprit să vadă dacă mai trăiește, dacă e coerent, nu s-ar fi căznit să îl ridice, să își împartă ceaiul aromat cu el și să îl ducă la han.

– Înțeleg. Nu pot să vorbesc, șopti el cu greutate.

Fiona își aminti cum se simțea ea acum trei zile, când corabia pe care fusese ea căzuse victimă unui vas de război. Cum îi intrase sarea în păr, în ochi, în gură și în suflet, nu numai în haine. Probabil că naufragiatul era la fel de însetat cum fusese ea când ajunsese la țărm.

– Este în regulă. Bea întâi puțin ceai de aici, îi dădu ea plosca.

Nu multă lume prefera ceai de plante în ploscă, însă ea îl considera mai practic prin locurile acestea. Apa se încălzea repede, nemaifiind la fel de îmbietoare, sau, mai rău, te apuca burta de la ea, dacă stătea mai mult timp în recipient.

Marinarul bău cu o lăcomie înduioșătoare. Ei nu avusese cine să îi dea apă până nu a ajuns în orașul unde cunoștea pe cineva. Francezul cu nume de fată se pare că nu cunoștea pe nimeni aici. Pierdut, singurul supraviețuitor, arzând de febră; fără îndoială, avea nevoie de ajutor.

– Sprijinește-te de mine și hai să mergem spre oraș. Încet, fără grabă, că tot la han ajungem.

Andrea încercă să se împotrivească, dar nu avea putere. De fapt, dacă nu l-ar fi ajutat ea, probabil ar fi rămas să zacă pe plajă. Când auzi de han, își dădu seama că de fapt avea nevoie de apă, de hrană și de odihnă; alegerea ei era firească.

Felinarele albe ale hanurilor și semnele lor multicolore, precum și cele roșii ale bordelurilor, luminau Basse Terre, un orășel cu arhitectură cosmopolită, în care stilurile coloniale francez, englez și spaniol se întrepătrundeau.

Andrea o urmă pe Fiona, care îl întrebă, pe drum, ce se întâmplase cu corabia pe care servise și cum se numea. Parfumul ei de busuioc și mentă părea să îndepărteze puțin mirosul de sare al hainelor lui, iar căldura ei radia siguranță și pace – ceea ce îi lipsise lui în ultima vreme. Zâmbetul ei era luminos ca o rază de lună, în amurgul care se lăsa peste oraș. Mai mult el îl determina pe Andrea să se concentreze și să caute cele mai simple cuvinte pentru a îi povesti de uraganul care tocmai trecuse, și de frumoasa gabară “Marie Gallante”, navă de corsari în războiul trecut, convertită la transport de mărfuri între războaie, iar acum, după semnarea alianței cu englezii, devenită din nou navă de corsari, cu instrucțiuni clare împotriva spaniolilor.

Nu putea să îi povestească unei necunoscute despre Gorgona și binecuvântarea stranie pe care o primise, și de care își amintea ca prin ceață.

– Ești francez? veni întrebarea următoare.

Era logică, din moment ce îi spusese că navigase sub pavilion francez.

– Nu, venețian.

Încă un amănunt încântător și neobișnuit. Curiozitatea Fionei creștea cu fiecare răspuns al naufragiatului. Măcar asta explica faptul că avea nume de fată.

Hanul era cam aglomerat pentru așteptările lui, însă Fiona părea a fi de-a casei.

O ospătăriță cu ochi buni se apropie să ia comanda. Cidrul a venit primul și a fost turnat frățește în patru pahare.

– Pentru viață, și pentru ca marea să dea înapoi ce i se încredințează! toastă Fiona.

– Și pentru frumoasele sirene care îi salvează pe naufragiați, răspunse Andrea.

Fiona roși. Doar gândurile lui știau că toastul nu era doar pentru ea, ci în primul rând pentru Gorgona.

Andrea se întrebă ce îl atrăgea la irlandeză, fiindcă multe femei erau frumoase, și totuși îl lăsau rece. Cucerirea femeilor nu era sportul lui preferat. Îi lipseau îndrăzneala și siguranța de sine pe care le aveau unii foști colegi de echipaj cu femeile pe care le întâlneau în porturi.

El fusese Îngerul lui Mireille. Toți cei șase ani, cât timp Mireille îl voise lângă ea, nu o înșelase nici măcar cu gândul. Ea hotărâse despărțirea, când își găsise un soț, un negustor bogat, văduv, care avea copii mai mari decât ea. Suferise mult după aceea. Se mira de ce, dacă atâta vreme fusese trist și nemângâiat de pierderea ei, în seara aceasta lucrurile erau diferite.

Deocamdată, nu îl deranja febra, ci epuizarea, foamea și setea. Toate adunate, îi dădeau această impresie că se află într-un vis – al lui sau al altcuiva.Această sirenă cu păr roșcat, de lemn scump, adus de departe, avea un efect neobișnuit asupra lui. Un zâmbet și o privire de culoarea ierbii fuseseră suficiente să îi trezească interesul. Voia să o cunoască mai bine, să petreacă mai mult timp cu ea. Nici măcar nu semăna cu Mireille, ceea ce constatase imediat după ce deschisese ochii, pe țărm. Totuși, se cunoscuseră în circumstanțe similare. Poate asta avea o însemnătate pe care el nu o putea descifra.

Mireille îl salvase, acum șapte ani, pe cheiul Marsiliei, după o bătaie soră cu moartea primită de la genovezi. Cu ajutorul ei începuse o nouă viață, de corsar. Acum, cea care îl salvase era Fiona, și era firesc să o urmeze – din nou, croindu-și alt destin. Oare valurile flămânde care înghițiseră frumoasa “Marie Gallante”, pe el scuipându-l viu pe țărmul din Tortuga, reușiseră să spele și inima lui de cenușa iubirii pierdute? S-ar bucura să se întâmple așa, mai ales că își amintea doar parțial promisiunile făcute Gorgonei.

Farmecul Marinei

O surpriza de duminica, o noua recenzie la Farmecul Marii. Multumesc, Issabela!

Se mai întâmplă

Arhivă personală

Pe lumea Marinei Costa, noi, cei care o știm bine sau cât de cât, o cunoaștem deja. O lume cu ape și cu multe aventuri, o lume fictivă pliată mănușă pe o istorie reală, intens documentată.
În “Farmecul mării” este chiar o mică Marina imaginară la cârmă, care, împreună cu doi frați, Andrea și Lemona, formează un trio de cruce prin al cărui sânge curg mai multe nații și pune cap compas pe promisiunea din copilărie de a rămâne uniți în fața valurilor vieții.
Nărăvașe însă, acestea îi duc spre multe țărmuri potrivnice, cu mulți oameni răi.
Marina este un scriitor cuminte. Ea nu explorează adâncuri umane abisale, nu dramatizeaza întâmplări. Marina le înșiră doar, ca mărgăritarele pe-o sfoară marinărească bine întinsă. Și are dreptate, nu-i timp de jelit și disecat. Viata e plină de noduri. E grea în pribegie, pe mare, sau cu haiducii, în mijlocul…

View original post 469 more words

Old Anglo-Saxon Character Names

Onomastics are always interesting. My step grandson is named Albert…

Nicholas C. Rossis

As someone who knows how hard it can be to choose a character name for your fantasy novel, I came across some interesting discussions on Quora (here and here). They concerned the letter Æ and the evolution of old Anglo-Saxon names. I hope you find it as interesting as I did!

Medieval manuscript | From the blog of Nicholas C. Rossis, author of science fiction, the Pearseus epic fantasy series and children's book

What does Ælf mean?

You may have noticed how many old Anglo-Saxon names start with Æ, and Ælf in particular. This is pretty popular with fantasy, as it automatically conveys an Old English feeling.

Some translate ælf as elf, while others argue it is, in fact, connected etymologically to “Aelfe” via the proto-Indo-European root “albho-“ which means pale, white, or high (perhaps both).

The former often forget that “elf” is also derived from “white”, while our modern interpretation of “elf” or “elves” was formed by plays by Spencer for example, or in fairy-tales which were medieval or pre-medieval…

View original post 719 more words

Santa Virgen de Guadalupe

Să auziți și voi cam ce cântau Los Mariachis del Palo Verde.

Vă ofer două fragmente referitoare la Sfânta fecioară din Guadalupe, ocrotitoarea Mexicului, din romanul PRIETENII DREPTĂȚII, astăzi de ziua ei. (Unele dintre ele nu le mai găsiți în versiunea publicată, erau numai în cea inițială, prea lungă… A trebuit să mai tai coada vulpii, pe alocuri!)

            – Sâmbătă eşti invitată la fiesta, şi se începe dimineaţa, cu slujba de la catedrală. Tu ai văzut vreodată o slujbă catolică?

            – Da, în copilărie, pe când trăia bunica mea cealaltă, după tată. Ei erau catolici. Ştii ceva despre sărbătoarea asta?

            – Ştiu, că am citit despre ea, după ce, la aniversarea a cincisprezece ani, Sofía şi Rodrigo mi-au plănuit, aşa cum îţi povestisem, o adevărată ceremonie de quinceañera, şi am primit medalionul cu Sfânta Fecioară din Guadalupe, să mă ocrotească toată viaţa. În anul 1531, o apariţie celestă feminină i s-a revelat unui tânăr indian sărac la Tepeyac, pe Dealul Guadelupe, la nord vest de Ciudad de Mexico de acum. I-a spus că este Fecioara Maria, Maica Domnului, şi a cerut construirea unei biserici în acel loc. Indianul creştin, numit Juan Diego, i-a transmis mesajul episcopului, care a cerut un semn. Maica Domnului l-a trimis pe Juan Diego în vârful dealului, să culeagă un buchet de trandafiri pentru episcop, ca semn, căci era luna decembrie, când nu ar fi avut de unde să fie trandafiri acolo. De asemenea, icoana ei a rămas imprimată miraculos pe haina indianului. Veşmântul, vechi şi ponosit, făcut din fibre de cactus, în câţiva ani ar fi trebuit să putrezească, însă la aproape 450 de ani de atunci, arată încă bine, iar frumuseţea şi trăinicia icoanei sfidează orice explicaţii ştiinţifice în ceea ce priveşte originea materialului. Biserica, înălţată de episcop după cum a cerut-o Ea, este vizitată de milioane de pelerini în fiecare an, şi lista minunilor pe care le-a făcut este lungă.

Biserica era împodobită cu ghirlande de flori, iar procesiunea era mai mare decât orice văzusem până acum în vreun locaş al Domnului, chiar şi în noaptea de Înviere. Cântecele de slavă răsunau solemn şi misterios, cu atât mai mult cu cât orga mă fascinase întotdeauna.

Am intrat, ne-am ocupat locurile în mulţime, şi am încercat să mă concentrez asupra celor spuse de preot:

– Fecioara din Guadalupe este nu numai ocrotitoarea orfanilor şi a femeilor însărcinate, pentru că este singura icoană în care a apărut însărcinată cu pruncul sfânt, ci însăşi întruchiparea poporului mexican, şi ocrotitoarea acestuia, Regina Americii. Cureaua neagră pe care o poartă Fecioara Maria era, în îmbrăcămintea náhuatl, semnul că femeia era însărcinată. Nu întâmplător a apărut chiar la Tepeyac, unde fusese distrus, cu câţiva ani înainte, templul aztec Tonantzin, unde era adorată Zeiţa Mamă a pământului, vorbindu-i lui Juan Diego în limba lui, limba locală nahuatl, şi arătând aşa cum mai văzuse alte femei din zonă, metisele cu pielea arămie şi ochii luminoşi… Ea reprezintă sinteza a două lumi, a două continente, a două civilizaţii radical deosebite, în sufletul poporului mexican – cuceritorii şi cuceriţii, fiindcă trăsăturile Fecioarei din Guadalupe nu sunt nici spaniole, nici indiene, ci creole, la fel ca poporul mexican ce abia se năştea atunci, al cărui ocrotitoare este, şi care i se roagă, fiindcă o simte apropiată, a lor… Stelele care îi acoperă mantia amintesc de lupta stelelor şi a lunii împotriva zeiţei Coatlicue, Mama Ţărână. Şi aceasta avea un fiu născut în feciorie, pe Huitzlopochtli, zeul soare, căruia aztecii îi ofereau jertfe de sânge pentru a-şi păstra puterea în lupta cu forţele nopţii, inclusiv luna şi stelele. Culoarea mantiei, albastră-verzuie ca peruzeaua, era culoarea lui Ometéotl, mama tuturor zeilor şi sursa tuturor forţelor naturii în mitología aztecă. Folosirea ei era rezervată numai divinităţilor şi regilor. Îngerul care o sprijină este semnul că începe o nouă eră, din moment ce numai zeii şi regii erau, pe vremea aceea, purtaţi de altcineva. Razele de soare, care apar în spatele imaginii, semnifică pe Zeul soare, principalul zeu aztec – dar ea acoperă soarele, fără să-l stingă, şi lăsând cale liberă razelor lui s-o lumineze… Dacă vă uitaţi mai bine la icoană, Maica Sfântă are la picioare o semilună crescătoare pe care stă, simbolul lui Quetzalcoatl, a cărui întoarcere o aşteptau indienii, ceea ce înseamnă că vremea lui a trecut definitiv şi a apărut noua divinitate căreia să ne închinăm cu toţii. Pe de altă parte, să un uităm că însuşi cuvântul “Mexico”, în limba nahuatl, înseamnă “locul din centrul lunii”, deci un întâmplător Ea este a noastră, mama tuturor mexicanilor…

            Erau lucruri noi pentru mine, şi mi se părea interesant modul de gândire al preotului acestuia tânăr, mai apropiat de însufleţirea patriotică decât de cea religioasă… Nu-mi închipuiam că altul în locul lui, fie chiar părintele Benito, cel care oficiase slujba acum aproape un an, ar fi putut să facă legătura dintre religia creştină şi cele păgâne, anterioare, recunoscându-le şi acelora valoarea culturală în sfânta biserică!

Pentru mine, nu era decât un motiv în plus pentru a mă simţi apropiată de această sfântă, care mă ocrotea şi pe mine de câteva luni…

– Era normal ca Ea să fie cea aleasă ca simbol al luptei de eliberare împotriva colonialiştilor spanioli, am auzit eu noi fapte mai mult istorice decât religioase, de care aflam prima oară. Miguel Hidalgo[2] a brodat-o pe steagurile luptei pentru libertate din 1810, primul preşedinte al Republicii Mexicane, Felix Fernandez, a ales-o patroană a noii ţări independente, iar în 1859, când guvernul primului preşedinte indian al ţării, Benito Juarez, a laicizat statul, singura sărbătoare religioasă naţională a rămas ziua de astăzi, a Sfintei Fecioare din Guadalupe. Nu întâmplător, bătălia din 5 mai 1862 împotriva francezilor lui Napoleon al treilea[4] a fost câştigată pe dealul Guadalupe, sanctuarul Sfintei.

            Statuia Fecioarei, împodobită cu tot ce avea biserica mai de preţ, şi cu ghirlande de trandafiri, fusese scoasă din firida unde stătea de obicei şi aşezată în faţa altarului, s-o admire toţi credincioşii.

Mă uitam la ea, cuprinsă de reverie. Dacă îi studiam trăsăturile, constatam că, într-adevăr, preotul avea dreptate, era sfânta ocrotitoare a noului popor creol, mexican.

Îmi aminteam că în aceeaşi biserică, acum aproape un an, fusesem şi eu pusă sub ocrotirea ei, primind de la acelaşi preot medalionul pe care îl purtam cu drag. Da, era o sfântă cu care să mă mândresc în străfundul sufletului – cu atât mai mult cu cât eu nu ştiam să am altă sfântă patroană…

            – Sfânta Maria din Guadalupe i-a urmat pe mexicani spre nord, am prins o parte din predica ce continuase, când s-au aşezat în ţinuturile care au devenit mai târziu parte din Statele Unite, cum este şi acesta. Ea a rămas alături de ei după războiul mexicano-american şi marea vânzare a ţinuturilor, când au devenit străini în ţara în care locuiau de sute de ani –  fiindcă Ea este putere, frumuseţe, înţelepciune, dreptate, unire şi compasiune. Este mama tuturor mexicanilor, nu doar a celor săraci, în necaz sau a emigranţilor, ci şi a celor bogaţi, unindu-i în rugăciune şi aspiraţii, indiferent ce limbă vorbesc acasă, câţi bani şi ce poziţie socială au. Ei i se roagă echipa de fotbal de juniori înaintea meciului şi văduva cu şal negru, la ieşirea din cimitir, matadorul înainte de luptă şi avocatul la procesul cheie al carierei. Este la fel de importantă pentru preşedinte şi miniştri ca şi pentru ţăranul din câmpul cu legume. Icoana ei atârnă la gâturi pe lănţişoare fine de aur şi este pictată pe piele în colibele indienilor din munţii Oaxaca, împodobeşte brelocurile de argint ale maşinilor de înaltă performanţă şi hamurile măgăruşilor de povară, iar lumânările i se aprind la disperare şi la mulţumire…

            Da, văzusem şi acasă la Sofía cinstea care i se acorda Sfintei Fecioare din Guadalupe, dar iniţial îmi explicasem acest lucru prin faptul că sora prietenei mele se numeşte Maria Consuelo, şi tot Sfânta Maria o are în grijă. Fusesem însă prezentă la sărbătorirea zilei ei onomastice pe 4 septembrie, aşa că după aceea nu mai căutasem altă explicaţie, până s-o primesc acum.

…Slujba s-a terminat cu o rugăciune numită „novena”, după care au fost împărţite dulciuri şi răcoritoare.

            – De când aşteptam piñatas! suflă nerăbdătoare Consuelo de lângă mine, văzând recipientele colorate pe care le ţineau diaconii.

            Aha, deci aşa arată vestitele piñatas, despre care mai auzisem vag! Dar Consuelo mai avea de aşteptat, părintele mai avea de predicat!

            – …Piñata cea frumoasă şi coloratăreprezintă păcatul, aşa cum ni se arată el în lume, ispititor. Băţul cu care trebuie lovită aceasta simbolizează forţa pe care ne-o dă Dumnezeu şi Sfânta Scriptură pentru a lupta împotriva păcatului. În lume, căutăm orbeşte păcatul, la fel cum căutăm piñata cu ochii închişi pentru a o lovi, iar fructele şi dulciurile care cad dintre cioburile ei, odată spartă, sunt binecuvântarea şi răsplata pe care ni le dă Dumnezeu dacă învingem păcatul. Ţineţi minte, copii, aşa cum vă înghesuiţi acum să primiţi răsplata cuminţeniei voastre, tot aşa să vă înghesuiţi şi la fapte bune, şi să ştiţi să vă ţineţi departe de păcat!

            Copiii s-au aşezat la coadă, cuminţi, în ordinea vârstei. Cei mai mici aveau fraţi sau veri mai mărişori care să-i ajute. Fiecare era legat la ochi şi i se dădea un băţ cu care ar fi trebuit să nimerească piñata şi s-o spargă, dar era cam greu să faci asta în timp ce recipientul, atârnat cu o sfoară pe scripete de o grindă, era mişcat în sus şi în jos.

            Ceilalţi, care îşi aşteptau rândul în spate, intonau un cântec vesel:

“Ce bună este piñata,

I-a venit vremea!

Ne face plăcere s-o vedem

Atârnată de grindă!

S-o urmărim şi să vedem

Cine reuşeşte s-o spargă,

Cu graţie şi îndemânare!

Ah, ce frumos sună

Toate cele dinăuntru!

Cum mai răsună oala!

Trăiască piñata!

Loveşte-o cu ochii închişi,

Nu pierde timpul.

Că altfel se mişcă şi-ţi scapă

Şi mor toţi de râs!”

            …Gustoasă răsplata! Consuelo şi Jorge au împărţit cu noi dulciurile primite…