Panait Istrati, Neranțula și prietenia

(publicată în revista Arena Literară nr. 17/ aprilie-iunie 2020)

Jos la malul mării,

Jos la golf, portocal stufos,

Se joacă fetele, se spală,

Portocal stufos…

(Folclor grecesc)

            Mă urmărește un cântec de veacuri, izvodit pe țărmurile pietroase, cu parfum de mastic, ale Arhipelagului însorit, cu portocali sălbatici în floare. Un cântec ce cuprinde tot sufletul Elladei, îndrăgostită de ritm și mare. La rândul său, Panait Istrati a găsit izvor de inspirație din cântecul acesta, pentru povestea unei fete, dusă de viață ca un nufăr în mlaștină, și pe care a cerut-o marea, la fel ca pe fata din cântec, fiindcă nimeni nu se poate împotrivi chemării apelor. Povestea ei, a lui Marco și a lui Epaminonda, a echipajului de puști pe care îi comanda, este însăși povestea Brăilei, oraș – vrăjitor cu Dunăre – ispită, atrăgând copiii și adolescenții în tot felul de aventuri navale.

Farmecul etern al Brăilei și cel al prieteniei ne leagă pe amândoi, la distanță de multe decenii, fiindcă în luna aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Panait Istrati, la data de 16 aprilie 1935, în București, la vârsta de jumătate de veac. Am pornit pe urmele povestitorului brăilean prin cetatea pe care a iubit-o, căutând umbra lui și a personajelor îndrăgite, în diferite anotimpuri ale anului și ale vârstei.

            “Simt nevoia să te retrăiesc, o, copilăria mea, pentru că, uite, moartea se apropie și parcă ieri eram încă un copil! De ce nu s-o fi prelungind copilăria până la capătul vieții? De ce devine omul, deodată, preocupat, meschin în toate cele și mai ales chibzuit? La ce bună prudența? Și ce ne dă în schimb zgârcenia asta cu care ne cheltuim!” exclama Marco. Eu îi dau dreptate. Câți copii aflați la vârsta de răspântie a intrării în adolescență, citind povestirile lui Panait Istrati, nu-și regăsesc, într-un fel sau altul, o parte a elanurilor sau a aventurilor nevinovate de descoperire a lumii în paginile acestora?

            Așa mi s-a întâmplat și mie, vibrând, suferind sau bucurându-mă alături de prietena mea fără alt nume decât cel al cântecului pătimaș din Hios și al portocalei sălbatice, amare. Căci soarta crudă care i-a ales alt drum, al pierzaniei sufletului, din lipsa unui sfat prietenesc la momentul potrivit, a schimbat-o total, lăsându-i în inimă și în gânduri doar umbra celei de odinioară. Femeia redată mării la Istanbul era doar Anicuța – un nume banal pentru o ființă banală, lipsită de prospețimea de portocală sălbatică a adolescentei pătimașe din Brăila.

            Neranțula! Ea și cei doi prieteni-rivali pe care îi iubea, o echipă de entuziaști devotați, în stare să răstoarne lumea și s-o schimbe din rădăcini, prin puterea sentimentelor lor, dacă viața n-ar fi vrut altfel, aruncându-i în dezastru. Cât de răscolitor de tristă și frumoasă este mărturisirea lui Marco!

Să spun ce sunt: un biet om împovărat de această bogăție pe care nimeni n-o vrea! Comoară nesecată și copleșitoare… Mină de dragoste tânjind după hârlețul viguros al minerului adevărat, care zăbovește s-o scoată la lumina zilei, s-o facă să-nflorească la soare și să trăiască toată viața asta scăldată-n lumină!”

Am căutat umbra Neranțulei pe cheiul Dunării, la Brăila, simțindu-mă întocmai ca Marco, apăsată de un dor atât de profund, încât și-a pierdut numele și sensul, topindu-se în cântec. Poveștile vechi și amintirea Brăilei de odinioară au reînviat în sunetul de buzuki, înfiorându-mă profund. Melodia veche din Hios deșteaptă de fiecare dată amintiri și dorințe în sufletul meu, la fel ca în cele ale celor trei prieteni de odinioară. Întocmai ca legendara Neranțula, am scuturat din mine teama, plictiseala, disperarea, transpunând în dans toate sentimentele negative și m-am eliberat de ele, prin puterea purificatoare a dansului, îmbibându-mi inima cu speranță. Tristețea a rămas undeva, departe de sufletul meu.

De ce tocmai eu am adunat de la toți cei din jurul meu viață netrăită ori chiar refuzată, reînviind-o în pieptul meu, pentru a palpita odată cu cântecul acesta, al Greciei și al mării, deopotrivă fiind și al Dunării, al Brăilei mele dragi și al adolescenței perpetue? Cine poate să înțeleagă setea depărtărilor, care mă arde, înfrățindu-mă cu Panait Istrati și majoritatea eroilor săi, cu Marco, Epaminonda și Neranțula, dorul nepotolit al altor orizonturi? Nu mă trag nici din neam de marinari, nici de nomazi – atunci, din ce izvoare îmi vine chemarea aceasta?

Nu știu decât că sufletul îmi palpită în ritmul distanțelor nemărginite, care își găsesc un singur element comun – opera lui Panait Istrati. Mă dăruiesc vieții cu intensitate, așa cum m-a învățat Neranțula, în adolescența ei inocentă și generoasă:

Să dai, să dai, asta-i marea fericire a vieții! Mai ales să dai la timp: fiecare lucru la timpul lui. Să râzi, să plângi… Să-ți trăiești dorurile, să-ți trăiești durerile… Să atingi raza de bucurie care fuge, s-arăți o gură frumoasă râzând, când ți-o cer ochi umeziți, și pe urmă, pe urmăsă plângi până nu mai poți, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi.

Spre deosebire de prietenii ei, Neranțula a avut un singur noroc: ea și-a putut păstra sufletul copil, trecând astfel mai ușor prin suferințele rezervate de soartă, gata oricând să râdă din nou, să împartă o mângâiere și o mână de ajutor celor mai nenorociți decât ea: vecina diabetică din copilărie, căreia îi ducea găleți de apă gratuit, apoi Aurel, pentru care, în speranța de-a-l vindeca, s-a lăsat târâtă, fără să-și dea seama, în mocirla străzii cu felinare roșii, rămânând, totuși, chiar dacă cu trupul maculat, cu sufletul neatins, iar, în cele din urmă, Epaminonda, care a jertfit totul din dragoste pentru ea.

Și cum să mă mai mire cântecele și legendele vechi, afirmând că omul poate muri de dor și de inimă rea, că poate ucide și înnebuni din dragoste, dacă nu știe să se dăruiască și să plângă ca Neranțula, transformând astfel toate suferințele într-o tristețe molcomă, îngropată în străfundul sufletului, sub un zâmbet, sub un cântec vechi grecesc, vesel și ritmat? Tu, Neranțula, prietenă a adolescenței mele, m-ai învățat multe. Să fiu așa cum sunt, dăruind tuturor o speranță; să mă feresc de capcanele vieții, pe care tu, singură, lipsită de experiență, n-ai putut să le ocolești. Să văd Brăila și Dunărea așa cum au fost ele în eterna copilărie cântată de Marco – și, pentru aceasta, am adunat în jurul meu un echipaj cu nimic mai prejos decât cel al lui Epaminonda. Numai că eu nu puteam fi ca tine decât în ceea ce privește beția cântecului; îmi lipseau prieteni ca Marco și Epaminonda.

Aș fi vrut să văd și Balta Brăilei de odinioară, cu puzderia-i de insulițe sălbatice, de unde Neranțula și prietenii ei culegeau mure brumării. Pentru o vreme, Insula Mare a devenit un important centru agro-industrial, cel puțin temporar populat cu oameni cu mâini harnice, răvășind natura înconjurătoare. Acum și grânarul acela a apus, devenind propria sa umbră. Odată cu Balta, s-a schimbat și orașul cu salcâmi și cu castani, iar fantoma Neranțulei nu mai poate fi întâlnită în vechiul cartier grecesc….

M-am refugiat pe malul celălalt al Dunării, la Ghecet, unde cândva avusese loc duelul nautic dintre Marco și Epaminonda. Acolo, în pacea rustică a plopilor și sălciilor, încă speram s-o întâlnesc, o umbră a istoriei, purtând cu ea viața tumultuoasă a unui oraș pestriț și vesel, cu personalitate unică, poreclit, pe vremea scriitorului Panait Istrati, Picior de Paris.

Unde e zumzetul și fierbintea bucurie a sărbătorilor orășelului cosmopolit de odinioară, cu salcâmi și castani înfloriți, orașul cântat de eroii istratieni – Brăila Neranțulei și a celor doi prieteni-rivali? Unde sunt cântecele, fie ele grecești sau lipovenești – dar unde e viața orașului? Cuvintele au murit și sufletele împreună cu ele – adolescența, viața. Niciunul dintre cele trei personaje n-ar putea recunoaște orașul lor iubit, nu din cauza construcțiilor noi, ci deoarece sufletul orașului s-a stins. Nici Dunărea, învolburată spre Corotișca și Ghecet, nu mai este cea a Neranțulei.

            S-a lăsat seara peste orașul meu drag. Umbra Neranțulei n-am reușit s-o regăsesc pe nicăieri. Dunărea mi-a fost închisă, ca și porțile istoriei, pe care, ca să le desferec, încerc descântecul portocalului mic, amar, sălbatic și stufos din Hios.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.