(publicată în Antologia ANOTIMPURI, Editura Betta, 2020)
ANOTIMPURILE VIEȚII
Anul prunc doarme
învelit în plăpumioară albă.
Iarna îl ocrotește
și vântul îi murmură
un cântec de leagăn.
Să crească mare,
să rodească…
Tu n-ai venit pe lume la fel?
Sânge iute de clorofilă
curge prin vene de arbori și flori
iar puii animalelor și-ai oamenilor
se joacă, zglobii, descoperind lumea.
Viața nouă a primăverii
înflorește multicolor, renăscând,
omagiată de păsări cu triluri măiestre
și dansuri îndrăznețe.
Vara îi crește pe toți,
cu brațe de raze solare.
Marea se unduiește ademenitoare
ursind iubiri de vacanță, sub stele,
cu serenadele greierilor.
Sânzienele horesc și-i descântă
grânele să rodească,
tineri să nuntească.
Toamna își oferă cu dărnicie recoltele
în toate culorile pietrelor prețioase
și gusturile, gospodinelor harnice
apoi pălește, se scutură, plânge
ca o bunică singuratică
după ce a dăruit nepoților
toată averea unui suflet.
Ursul sătul se ascunde în peșteră.
Martinel presimte urgia iernii
și, încăpățânat, o refuză,
protestând împotriva frigului,
în felul său somnoros,
prin luni de hibernare.
Aș face la fel ca tine, Martinică!
Ne deșteptăm amândoi, peste o vreme,
odată cu înverzirea pământului?
Vine din nou iarna.
Sângele verde al copacilor îngheață,
văduvi de frunze și daruri.
Anul apune și el,
ca viața omului.
Ce păcat că alba iarnă a vieții
e fără de întoarcere!
Nu-i e dată o nouă primăvară…
