BĂNUȚUL FERMECAT

3

(publicată în revista CONTRASTE CULTURALE nr. 1 /2020)

 

Costin zâmbi, văzând că ajunsese primul. Se așeză pe bancă în Grădina Icoanei, lăsând alături coșulețul cu ghiocei, legat cu tradiționalul șnur de mătase, și respiră adânc. Mâinile îi tremurau. Repeta, în gând, ce voia să-i spună Lianei. Fata nu se lăsă așteptată. Sosi imediat. Văzându-l adâncit în gânduri, se strecură în spatele lui și îi puse mâinile mici și reci pe ochi.

– Nu-i nevoie să ghicesc cine este. Chiar la tine mă gândeam. De parcă n-ai fi tot timpul în mintea mea! rosti Costin.

Se sărutară. Liana se așeză pe bancă, alături de el. El îi dădu florile și își continuă firul ideii, privind-o în ochi:

– Anii trecuți, dacă ți-am dăruit inima mea, am avut pentru tine mărțișoare cu inimioare de tot felul. Anul acesta îți ofer unul deosebit, moștenire de familie, fiindcă vreau să formăm împreună o familie. Dacă accepți, este drept să cunoști latura tradițională a familiei mele, cu o parte din istoria ei.

Desfăcu buzunarul de la piept, unde, învelit într-un celofan transparent, era un bănuț găurit, cu un șnur împletit, alb și roșu, lung. Până să i-l dea, Liana deja îi sărise în brațe. Nu așa își închipuise că va fi cerută de soție, însă… de ce nu?

– Primesc și vreau să învăț despre ai tăi.

Știa demult că iubitul ei era pe jumătate aromân. Costin nu ascundea acest lucru. Le povestea prietenilor interesați despre muzica sau tradițiile specifice. Primi mărțișorul, emoționată, apoi studie inscripția de pe monedă, încercând zadarnic s-o descifreze.

– De ce sunt viermișori arăbești? De unde provine?

– Din Imperiul Otoman, care a trecut la scriere latină abia după războaiele balcanice. Moneda din argint de 20 de parale este de pe vremea Sultanului Mahmud, cel împotriva căruia s-a răsculat celebrul Ali Pașa din Ianina.

– Deci, de pe la începutul lui 1800, spuse fata, ținând-o în mână cu drag. Uite, șnurul este din lână, nu din mătase! Și de ce este atât de lung?

– Nu se poartă la mână sau la piept, ci de gât. Dă-mi voie să ți-l pun eu! O stră-străbunică de-a mea a răsucit șnurul, pentru un fiu micuț, fiindcă la noi copiii, și băieți și fete, poartă mărțișor, să fie feriți de rele.

Liana și Costin erau prieteni din anul I de facultate. Verișoara lui îl chemase la Balul Bobocilor din Universitate, cu condiția s-o ia cu el și la al lui, din ASE. Îi prezentase colegele de grupă. El o invitase la dans pe Liana, stătuseră de vorbă… restul era istorie. O istorie numai a lor. În curând terminau ultimul an. Era vremea potrivită s-o ceară de soție.

De dimineață trecuse pe la farmacia unde lucra mama ei, cu un buchet de flori. O întrebase direct, de femeia era să scape flacoanele cu medicamente:

– Sărut mâna, doamna Enescu! Aveți ceva împotrivă dacă astăzi îi cer mâna fiicei dumneavoastră?

Tatăl Lianei murise cu vreo opt ani înainte. Doamna farmacistă o crescuse singură. Costin știa că era comportamentul potrivit, de bărbat responsabil.

– M-am gândit să ne căsătorim vara următoare, după un an de masterat. Am înțeles, de la părinții mei, că, oricum, aranjarea unei nunți ia timp.

Viitoarea soacră îl cunoștea și nu avea nimic împotriva lui. Era un băiat politicos, de familie bună, iar meseria de economist avea căutare.

– Aveți binecuvântarea mea. Duminică, vino cu părinții tăi, la prânz, să ne cunoaștem, să discutăm…

Vorbise cu părinții lui. Pe mamă o întrebase cum anume să-i ceară mâna Lianei. Aceasta zâmbise, sugerându-i:

– Cheam-o și pe Maia aici cu noi! S-ar putea să-ți dea un sfat bun. Că pe mine m-a cerut tatăl tău în remorca tractorului, de față cu toți colegii, râse ea, când ne întorceam de la muncă patriotică, speriat că ne va despărți distanța din nou.

Bunica maternă îl crescuse pe Costin, singurul nepot din țară. Locuia cu ei, de când rămăsese văduvă. Cealaltă fiică se măritase în America și venea, cu copiii, odată la câțiva ani.

– Cine-i fata? E de-a noastră? nu se putu abține Maia să-l întrebe.

– Mamă, o cunoști pe Liana, doar Costin n-a avut altă prietenă toată facultatea! Ce dacă nu-i armână? Acum nu mai este ca pe vremea când m-am măritat eu. În ciuda tuturor,  m-ați lăsat să mă căsătoresc cu cine mi-a plăcut și nu ați regretat. Soțului meu i-au plăcut cântecele și dansurile noastre. Nu ți-e rușine cu el la nunți și petreceri. Costin a învățat limba strămoșească. Poate o atrage și pe Liana cultura aromână. Doar e studentă la filologie!

Maia oftă, clătinând din cap, afirmativ. Fiica cea mare luase armân, dintr-o familie cunoscută, plecat în America, dar copiii lor vorbeau mai mult engleză decât limba străveche. Cea mică se măritase cu un coleg, român, cu rezultatele de care tocmai pomenise. Își amintea, vag, de Liana. Dacă îi plăcea nepotului, poate o fi fată bună, într-adevăr.

– Mai sunt câteva zile până la 1 Martie. Cere-o atunci, și dă-i ca prim semn de logodnă un mărțișor de la mine. Îl am de la bunica mea. E un bănuț fermecat. Aduce noroc.

Liana simți asprimea lânii pe gât. Îi plăcea cum strălucea moneda pe pieptul ei. Nu avea nimeni altcineva un mărțișor atât de vechi, deosebit… plus că era zălog de logodnă, tot ca pe vremuri!

Brusc, ameți. Parcă plutea pe aripa unui vânt care se învârtejea s-o ducă… unde? Se trezi într-o curte de oameni gospodari, într-un cartier sub zidul cetății. Care cetate, nu știa încă. Soarele se ascundea în spatele unor nori groși. Urme de zăpadă, nehotărâtă dacă să se topească sau nu, străluceau pe ici, colo. Într-un colț, un foc de vreascuri ardea mocnit.

O bătrână răsucea lână din două fire, albe și roșii, șoptind, cu ochii închiși, un descântec. Aripa vântului purtă vorbele spre Liana. Mirată, recunoscu vorba cea veche, din cântecele lui Costin și de la cursul opțional de dialectologie:

– Să se sucească în casă tot binele și toate bunătățile! Să se sucească turmele și animalele și toate bunătățile în casă!

Cum de înțelegea atât de bine acum tot ce se vorbea în jurul ei? Și unde să fi fost? Într-un sat din Dobrogea? Parcă totuși nu…

O femeie spre treizeci de ani, care semăna cu mireasa din tabloul de nuntă al părinților lui Costin, ieși din bucătărie, cu o tavă plină cu un fel de prăjituri simple, unse cu miere și nucă. Doi copii, un băiat și o fată, o întâmpinară, veseli.

– Costa, Mușa, luați câte una, după ce săriți peste foc! Să avem o lună martie bună și o primăvară frumoasă! Ești gata de școală, Costa? Îți dau câteva la tine. Nu uita să împarți cu învățătorul și cu prietenii!

Bătrâna terminase lucrul, deschisese ochii și sări prima peste rug, dând exemplu nepoților. Îi așteptă apoi pe fiecare dintre ei, cum termina de sărit, să-i pună la gât firele alb-roșii abia răsucite, de care legase câte o monedă găurită, la fel ca cea primită de Liana:

– Să fie gurile dușmanilor, șerpilor și năpârcilor legate, spuse ea, în timp ce le lega mărțișorul de gât. Să nu se prindă răul de copiii mei și de niciunul de-ai casei!

Copiii îi sărutară mâna. Băiatul luă traista întinsă de mamă și o zbughi spre școală.

În timp ce femeile casei, ajutate de fetiță, pregăteau masa, vârtejul de vânt o înconjură pe Liana din nou. Când își reveni, ziua era însorită și mai caldă. Era în aceeași curte, spre amiază. Băiatul se întorcea de la școală.

– Hai să dăm Marțu la rândunele, Mușa! strigă el, vesel, surioarei mai mari. Ai văzut dacă a înflorit vreun copac?

– A înmugurit părul. La crengile lui ajungem.

Scoaseră amândoi de la gât bănuții. Cu mâini nesigure, legară șnururile de crenguța cea mai de jos, cântând:

Rândunică drăguță,

Dă-mi un strop de sănătate,

Să-mi trăiască mama și tata,

Sora și fratele!

            Liana înțelese că era deja ziua Sfinților Patruzeci de Mucenici. Auzise despre astfel de despărțiri de mărțișor și prin satele românești.

Încă un vârtej și scena se schimbă radical. Curtea era ninsă. Trupe înarmate, cu fesuri sau turbane pe cap, pătrunseseră în cetate, împușcând pe cei care încercau să se împotrivească. Un glonte rătăcit zbură o piatră în curtea cu cele două femei, care fugiră să se ascundă. Mușa zări ceva strălucind unde fusese piatra. Luă mărțișoarele de dedesubt, înainte să le îngroape zăpada. Le puse în buzunarul șorțului, în timp ce le urma. Liana nu știa ce să facă, însă nimeni nu o băga în seamă. Până la urmă, își dădu seama că era nevăzută pentru ceilalți.

Unul dintre soldați îi tăie calea micuței. Din fericire pentru ceilalți, nu apucase să dea de gol ascunzătoarea, la care restul familiei ajunsese. Oricât încercă Mușa să se zbată, să se apere, soldatul îi trosni două palme peste față și, văzând că nu se potolește, un pumn în cap. Fata își pierdu cunoștința și el o luă pe umăr, ca pe un sac. Liana îi urmă spre un castel. Poarta fortificată i se păru impunătoare. Fortăreața proaspăt cucerită, o clădire solidă, cu două etaje și multe ferestre, mișuna de armată turcească. Soldatul se apropie de un ofițer, căruia alt ostaș îi adusese, pe o tavă de argint… capul unui bătrân cu turban și barbă albă. Liana se strâmbă.

– V-am adus o sclavă din mahalaua vlahilor, luminate Hursid Pașa!

Ofițerul se uită la fată. Era prea mică să-i trezească interesul. Sufletul lui se îmbăta de nectarul victoriei, după ce primise capul dușmanului, Ali Pașa. Doi ani de asediu îi costase pe oamenii sultanului Mahmud acest succes. Acum, castelul și haremul rebelului ucis îi aparțineau.

– Vorbește cu un eunuc, s-o dea în grija unei femei din neamul ei, s-o instruiască!

Următorul vârtej o aduse pe Liana, tot în vreme de primăvară, în același castel, în sala mare, unde pașa primea în audiențe. Nu era Hursid Pașa pe tron, ci altul, destul de tânăr. În fața lui, un bărbat îmbrăcat în straie aromâne, suficient de bogate ca să-l arate a om cu stare.

– Îți mulțumesc pentru ajutor. Fără tine aș fi fost mort, îi spunea pașa. Știu că ai nevoie de mâini de lucru în gospodărie, cât ești plecat cu caravanele. Allah ți-a dat o grămadă de feciori, să te ajute la negoț, și nicio fată. Nurorile nu ți-s suficiente. Îți ofer două sclave în dar și o pungă cu mahmudii de aur.

Bătu din palme. Li se înfățișară o femeie de vreo treizeci de ani și Mușa, acum de vreo treisprezece ani. Avea la gât bănuțul fermecat cu șnurul de mărțișor. Omul o recunoscu. Cumpărase lână de la tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu toți cei pierduți în asediul Ianinei!

– Mulțumesc pentru generozitate, luminate pașă. E fata celnicului Costa. Dacă se dovedește de ispravă, o s-o mărit cu fiul meu cel mic.

…În clipa următoare, Liana se trezi în brațele lui Costin:

– Tu chiar ai leșinat de fericire că-mi vei fi soție?

– Nu. Doar am trăit, pentru o clipă, stropul de istorie aromână despre care voiam să învăț. Bănuțul acesta e fermecat: m-a dus în vremea când a fost răsucit mărțișorul! E adevărat că, dacă ai fi trăit la Ianina, în vremea lui, ți s-ar fi spus Costa?

– Așa este, răspunse băiatul, fără să înțeleagă profunzimea revelației Lianei.

Pe pieptul ei, moneda de argint strălucea la fel ca pe al Mușei, acum două sute de ani.

-SFÂRȘIT –

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.