Cireșar în alb și negru

25 germanos_patras

(publicată în volumul de proză scurtă OCROTIȚI DE SIRENE)

 

Ploua de o săptămână și nu se mai sfârșea. Era luna lui Cireșar, sau un Brumărel îndărătnic? O vreme să nu scoți un câine afară. Oștenii, însă, aveau altă soartă. Ploaie ori uscat, tot în marș, venind de dincolo de Câmpulung, uzi până la piele. Se străduiseră în van să-și țină armele și muniția uscate.

Unii ajunseseră pe culmea dealului și priveau în zare târgul Drăgășanilor arzând. Înjurau, în grecește, în românește sau în alte limbi, pe turcii care-i dăduseră foc. Alții rămăseseră pe partea opusă târgului, nevăzuți de dușman. Se dezbrăcaseră de hainele grele, mustind de apă. Cămășile, oricum, erau ude. Dealul era pictat în alb și negru – albul cămășilor pandurilor și negrul celor ale Batalionului Sacru al Eteriei, vitejii mavrofori, care juraseră să nu se îmbrace în altă culoare până la eliberarea patriei.

– Aici facem tabăra! hotărî Vasili Caravia, comandantul artileriei. Pregătiți-vă de luptă.

– Nu vezi că oștenii sunt uzi și bolnavi de atâta ploaie, obosiți de drumul lung de la Pitești încoace? protestă Iordache Olimpiotul. Armele sunt pline cu apă. Crezi că muniția artileriei tale a rămas uscată? Poate doar dacă ai convins vreun înger s-o acopere cu aripa lui!

– Generalul Ipsilanti m-a numit comandir al mavroforilor. Vor face ce le ordon. Tu și Farmache vedeți-vă de arnăuți! îi răspunse Caravia. Atacăm în curând.

– Îl așteptăm pe generalul Ipsilanti să vină de la Râmnicu Vâlcea. Așa ne-a ordonat. Nu vezi ce se întâmplă în oraș?

Turcii dăduseră foc târgului, pentru a se răzbuna împotriva localnicilor, care-i sprijineau pe panduri. Flă-cările se întindeau spre cer. Ploaia care-i murase pe oșteni refuza să le stingă. Pandurii s-ar fi dorit eliberatori, însă bătălia pe care o dăduseră la Călina, unu contra patru turci, nu avusese sorți de izbândă. Nici cea din zilele de 29 şi 30 ale lui Florar 1821, purtată pe partea cealaltă a Oltului, în viile Drăgășanilor, de căpitanul de panduri Ion Oarcă, nu reușise să oprească furia turcilor pentru mult timp.

– Am dat ordin să punem tabăra aici și să atacăm înainte de revărsatul zorilor. Generalul Ipsilanti m-a numit pe mine comandant. Turcii sunt puțini în oraș. Să luăm pozițiile de luptă!

– Ba uite scrisoarea prin care m-a numit pe mine comandant! Mi-a poruncit să atac după planul lui Dimitrie Macedonski, când ni se alătură detașamentul de la Curtea de Argeș și pandurii. Nu vezi că n-au ajuns nici un sfert? Mă duc să-i întâmpin pe cei care vin de la Argeș. Miercuri îi atacăm pe turci, cu efective complete. Oricum, marțea e cu ghinion. Farmache, du-te spre pod!

Până să plece căpitanul Iordache, se mai ciorovăiră o vreme, în auzul sutașilor. Puțin mai târziu, cămașa neagră a unuia dintre ei fu zărită lângă una albă, cu arnici mehedințeni. Oamenii erau obișnuiți să-i audă pe Yanni și Ion, în timpul liber, discutând între ei, cel mai adesea în greacă, însă uneori în rusă ori română. Yanni Rizos învățase repede limba locului.

– Căpitan Iordache a plecat să întâmpine detașamen-tul pe care-l așteptam. În lipsa lui, comandirul Caravia își face de cap, șopti mavroforul. E beat criță. Vrea neapărat să atacăm în zori, să le facă în ciudă Olimpiotului și celorlalți. Deja a dat ordin ca tunurile, carele cu muniție și materialele de geniu să fie așezate pe poziție, la intrarea în oraș. Va urma pedestrimea noastră. Tu ce ai de gând să faci?

– Nu-mi miroase a bine treaba asta, oftă pandurul. Ferească Dumnezeu de un comandant beat într-o bătălie! Sunt alături de voi, unde vă trebuie pandurii mei.

– Îți mulțumesc, frate Ion! Tu niciodată nu m-ai lăsat de izbeliște.

Ion și Yanni erau prieteni buni de paisprezece ani. Împărțiseră uniforma militară rusească, rațiile de campanie și samogon prin sate, voluntari în războiul împotriva turcilor. Își salvaseră viețile unul altuia. Porniseră la luptă înflăcărați de aceleași idealuri.

Anii trecuseră. Yanni jurase credință prințului Alexandru Ipsilanti, îmbrăcând haina neagră a Batalionului Sacru. La rândul lui, Ion fusese numit căpitan de panduri. Îl urmase cu credință pe Domnul Tudor.

Recenta veste a execuției sale, din ordinul lui Ipsilanti, îi îndurerase și pe Yanni, și pe Ion, care îl știau de când le fusese polcovnic în armata rusă. Nu conta că ultima oară când se văzuseră față în față, comandantul Tudor Vladimirescu și căpitanul Ion Oarcă nu se despărțiseră în termeni prea prietenești.

Ion își respectase conducătorul în continuare, însă îl durea inima, că nu mai era același, pe care-l cunoscuse cu mulți ani înainte și la a cărui chemare răspunsese din nou anul acesta. Ultimele luni îl schimbaseră mult – în special felul cum țarul se dezisese de ei, după ce le promisese ajutorul armatei, pe care o serviseră destui panduri și eteriști. El și cu Ghiță Cuțui încercaseră să-i explice domnului Tudor că o luase pe un drum nepotrivit. Zadarnic. Fuseseră nevoiți să plece.

Ion trecuse pe acasă, apoi se întorsese alături de Batalionul Sacru și prietenul lui de-o viață. Rostul lui era aici, să țină piept turcilor, care îi pedepseau din nou pe valahi, pentru vina de a nu-i fi predat pe eteriști. Pentru el, alegerea era clară. Grecii le erau frații creștini. Dușmanii păgâni meritau plumb și fier. Fusese împotriva tratativelor lui Tudor cu pașalele, discuții care îi făcuseră pe eteriști să bănuiască trădarea și să-l execute. Acum, totul era apă pe Olt… și pe Dunărea trecută de un număr mare de oști otomane, din trei direcții. Ocupaseră în același timp Moldova, Muntenia şi Oltenia, vânând panduri și eteriști, fără deosebire.

De când se aflase că Domnul Tudor murise, consiliul de război recomandase pandurilor să se retragă la casele lor. Majoritatea o făcuseră deja, sau fugiseră în Austria, să aștepte acolo, dacă vin sau nu rușii în ajutor.

Ion înțelesese deja că nu vor veni. Rămânea numai să se înfrățească oltenii cu bulgarii, cu sârbii și cu grecii; altfel nu scăpau de pacostea otomană. Acasă, ce să facă? Să aștepte turcii, cu brațele deschise? Alți trei căpitani judecaseră ca el. Se prezentaseră la Râmnicu Vâlcea, la întâlnirea cu generalul Ipsilanti.

Forțase Oltul și luptase vitejește împotriva unui corp de oaste otoman, până fusese nevoit să se retragă în pădure, în sud-estul târgului Drăgășani. Se adunaseră, se odihniseră, acum veniseră din nou în ajutorul eteriștilor.

Ordinul de luptă se auzi în curând. Vocea coman-dantului Caravia suna plină de încredere. O bătălie cu șanse de succes putea fi pusă în pericol de pripeala unui bețiv orgolios. Yanni se încrâncenase în sinea sa, auzind:

– Pune trei oameni pricepuți la tunuri. Arnăuții lui Iordache să-i atace pe deliii turci! Eu merg în oraș, cu căpitanul Cacalețeanu!

– Bine, dar Olimpiotul spunea că…

Na ton heso! înjură Vasili Caravia. Se crede el mai deștept? Îi arăt eu lui… și generalului… Noi suntem cei mai buni! Respectați ordinul! Și dacă Olimpiotul nu este de față acum, arnăuții lui trebuie să mă asculte. Eu am fost numit comandant!

Accentuă ultimele cuvinte cu încă o înghițitură din plosca pe care o avea atârnată pe umăr, râgâind apoi, mulțumit. Prună de Pitești, simți Yanni damful.

Ordinul trebuia executat. Sutașul îl repetă oamenilor săi. Mavroforii se aliniară în careul mult exersat, închi-zând în interior tunurile, carele cu muniţii, materialele de geniu și proviziile. Experiența de front dovedise că era o formaţie care putea să facă faţă atacurilor din orice direcţie.

Albul cămășilor pandurilor nu era aliniat departe de negrul mavroforilor. La rândul lui, Ion își grupă oamenii spre Gura Verzii, în apropierea Batalionului Sacru. Ion, alături de Yanni, ca în vremurile bune, care păreau acum atât de îndepărtate. Își făcu cruce, încercând să îndepăr-teze presentimentele rele.

– Crezi că te apără sfânta cruce? comentă cu tristețe un tânăr mavrofor din apropiere, cu capul de mort de pe uniformă sclipind într-o vagă rază de lumină. Ne mai ocrotește pe vreunul, de când țarul s-a lepădat de noi și patriarhul Grigore al Constantinopolului ne-a trimis carte de afurisenie și blestem?

– Ne păzește. Dumnezeu nu ne-a părăsit, doar biserica și puterile omenești, răspunse Ion, într-o greacă fluentă, încercând să-i ridice moralul.

Nu era primul eterist care gândea așa, nici ultimul. Pentru mulți credincioși, scrisoarea cu pricina subminase spiritul armatei, cufundându-i în marea deznădejdii.

– Vin turcii călare! se auzi un strigăt din partea opusă.

De teamă să nu fie încercuiți, osmanlâii din Drăgășani trimiseseră o sută cincizeci de delii.

– Sună atacul! Deschide focul!

Salvele de tun, lansate cu dificultate pe ploaia aceea imposibilă, se auziră până departe. Iordache Olimpiotul dădu ordin celor șaizeci de arnăuți care îl însoțeau să se întoarcă din drum, ocărând prostia lui Caravia. Era clar că pornise lupta fără el, contrar instrucțiunilor primite.

Călăreții turci fură respinși. Se retraseră, cu arnăuții după ei. Vasili Caravia îi comanda, cu plosca într-o mână și sabia în cealaltă.

O parte dintre deliii care scăpaseră de urmăritori s-au regrupat lângă o crâșmă arsă, la marginea pădurii. Știau că dincolo de pădure aștepta restul regimentului.

– Nu sunt mulți grecii. Uite și pedestrașii de acolo, îi atacăm pe la spate! Sunt în bătaia puștilor noastre. Ekrem, du-te după întăriri!

Zis și făcut. Arnăuții se credeau victorioși. Atacul reînnoit al turcilor, ieșiți din fortificații, îi surprinse.

– Foc! ordonă iar comandantul, sughițând.

– S-a umezit praful de pușcă, din cauza ploii! raportă un artilerist speriat.

Două dintre cele cinci tunuri reușiră o primă salvă. Restul, nu.

– Suntem pierduți! În loc de ghiulele, în lada aceasta sunt pietre. Nu mai avem muniție.

– Și eu am găsit paie în loc de fitiluri! Nenorocire!

Marele comandant, mai mult beat decât treaz, intră în panică, dând primul exemplu de lașitate celorlalți. Știa ce l-ar fi așteptat, fiindcă el era vinovat de lipsa munițiilor. Banii de ghiulele și fitiluri îi băuse în Târgoviște. Serdarul Diamandi îl urmă, retrăgându-se fără să fi tras un foc de armă. De altfel, acesta fugise din faţa turcilor şi în prima luptă, acum zece zile, lăsându-l pe Ion descoperit, cu pandurii lui, să înfrunte toți otomanii singur.

Pe măsură ce adversarii înaintau spre ei, artileriștii și arnăuții, în imposibilitate de a riposta, fără să înțeleagă ce li se întâmplase, de ce lăzile cu muniție nu conțineau ce trebuia, o luară la goană, lăsând armamentul obținut cu greu, în mâna dușmanului.

– Tunurile sunt ale noastre! chiuiră turcii. Tăiați-le retragerea!

Văzând debandada armatei grecești, mult mai numeroasă, de care se temuseră până acum, precum și felul cum dăduseră cinstea pe rușine, otomanii se însuflețiseră la atac. Muniția turcească era uscată și suficientă, iataga-nele ascuțite. Erau dornici de victorii, de trofee. Mirosul prafului de pușcă ud, al grecilor, și fumul gros rămas în urma ghiulelelor și gloanțelor turcești, învălui nasurile combatanților. Auzind strigătele compatrioților, fără să înțeleagă de-a binelea ordinele date de comandantul care se retrăgea în grabă, prințul Șuțu preluă comanda pedestrașilor mavrofori.

– Rizos, du-te să-i ajuți pe ceilalți, cu compania ta! Luați muniție suficientă! Ceilalți, încărcați armele și pregătiți-vă!

Ușor de zis muniție suficientă… de unde? Yanni Rizos inspectase lăzile acum un sfert de ceas. O făcuseră și ceilalți sutași. Constataseră dezastrul. Raportaseră, dar prințul Șuțu nu voia să accepte realitatea: Batalionul Sacru avea flinte fără baionetă și plumbi puțini. Fuseseră jefuiți. O parte din lăzi erau pline cu pământ și pietre. Sutașii încercau să-și ascundă furia și disperarea, pentru a da curaj soldaților. Nu ca arnăuții, care fugeau încotro vedeau cu ochii! Mavroforii își vor respecta jurământul. Împușcături răzlețe răsunară în noapte, cu victime de ambele părți.

– Libertate sau moarte! Suntem urmașii Thebei; rezistăm până la unul! strigară Yanni și tinerii entuziaști pe care îi conducea, majoritatea studenți.

Spre deosebire de ceilalți sutași, el, cu experiența din armata rusă, îi instruise pe ai lui, când unii se delăsaseră în chefuri, prin Târgoviște sau Pitești. Dar la ce foloseau armele cu buni țintași, când gloanțele erau pe sfârșite? Pentru cei mai mulți dintre ei, acesta reprezenta botezul sângelui. Una era să tragă la țintă și alta să se lupte pe viață și pe moarte pentru prima oară. Nimeriseră destui turci, însă nu suficienți.

O nouă canonadă a turcilor, mândri că aveau acum, pradă de război, tunurile Eteriei, aduse o ploaie de schije deasupra Batalionului Sacru, jertfă sigură. Erau prinși între atacul turcilor și fuga rușinoasă a compatrioților. Începură să cadă, răniți, înnegrind pământul. Fiecare soldat plin de sânge era un erou anonim, jelit ulterior de părinți, rude, prieteni. Poate și de vreo iubită; majoritatea erau prea tineri să fi avut mirese. Doar că nu era acum timpul să-și amintească nimeni aceste detalii.

Ploaia tocmai stătuse. Întăririle aduse de turci, două mii cinci sute de călăreți, năvăliră, cu săbiile scoase, în spatele prințului Șuțu. Iataganele străluceau în noaptea înnorată. Oștenii Batalionului Sacru se încurajau unii pe alții. Săbii aveau, dacă rămăseseră fără gloanțe.

– Loviți cu patul puștii! îi sfătui Yanni pe ai lui, odată ce plumbii se sfârșiseră. Dacă tot ne e dat să murim, luptăm până la ultima suflare!

Cu o nouă vigoare, își croi drum printre dușmani, ca pe vremuri, în celălalt război. Nimeri un iatagan turcesc pe potrivă. Înainte de a-i da lovitura de grație turcului, acesta apucase să-l taie, la rândul lui. Haina i se înroși, dar continuă să înainteze. Un comandant, fie și al unui pluton de o sută de oameni, trebuia să fie întotdeauna în fața lor, nu în spate, cum făcuseră Caravia… și alții.

Abia atunci le săriră în ajutor Farmache și Iordache Olimpiotul, cu arnăuții lor. Până atunci, priviseră de pe deal, furioși pentru neascultarea comandantului mavroforilor. Consideraseră că acesta primise ce meritase, fără să se gândească la victimele nevinovate din Batalionul Sacru, supuse ordinelor.

Singurul folos era de a acoperi retragerea puținilor soldați rămași în viață. La vederea întăririlor, turcii au încetat, temporar, urmărirea. Grecii s-au putut strecura in vale, spre pădure.

Pandurii lui Ion se răfuiau cu deliii la Gura Verzii, pentru a asigura retragerea supraviețuitorilor. Între timp, Iordache Olimpiotul și arhimandritul Sârbu, cu oamenii lui, li se alăturaseră, oprind dușmanul în cale, pentru ca ceilalți să traverseze pădurile spre Râmnicu Vâlcea, cu intenția de a trece în Transilvania. Până și generalul Ipsilanti avea să vină în curând, tunând și fulgerând cu ipocrizie împotriva lașilor care condamnaseră cursul bătăliei. Alții se retrăseseră spre Curtea de Argeș.

În lumina zorilor de Cireșar, câmpul de luptă era presărat cu jertfe în costume negre sau cămăși albe, brodate la piept, la poale și la mâneci cu arnici mehedințeni ori gorjeni. Ici și colo, un ilic de arnăut și un fes turcesc.

Ion văzuse că Yanni era viu, cel puțin deocamdată. Căzuse rănit și se străduia să se ridice. Trebuia să-l scoată de acolo și să-l ia cu el, oriunde s-ar duce. Altădată Yanni îl salvase pe el. Lumina dimineții dezvăluia o pată de sânge pe negrul cămășii mavroforului.

– Acoperă-mă, că nu-mi las prietenul la greu! îi spuse unui pandur de nădejde. Laie, pregătește-mi un cal!

Sigur Yanni nu era în măsură să mărșăluiască. Îl vor lua călare.

Ion se întoarse pe câmpul de luptă, ajutându-și fratele de arme să se ridice și să ajungă la loc ferit, în pădure. Nu era drum lung; doar pentru cămașa albă și cămașa neagră însângerată păru o veșnicie. Câteva gloanțe răzlețe le șuierară pe la urechi. Doi dintre trăgători căzură atinși de ale pandurilor.

– Au pierit toți? întrebă, cu voce stinsă, Yanni.

– Mulți. Câțiva au reușit să se retragă. Tu rămâi cu mine până te întremezi.

– Nu se poate! Am jurat…

– Ba se poate, tocmai pentru a împlini, mai târziu, juruința. Te vei întoarce acasă, sănătos și înarmat, într-o bună zi. Deocamdată, printre noi, ești în siguranță.

Ajuns între ai lui, Ion îl așeză pe Yanni între răniți, el întorcându-se la luptă, alături de cei doi căpitani greci. O zi și o noapte a ținut încleștarea de la Pârâul Sec, până să se lase păgubași turcii. Dacă s-ar fi prelungit încă puțin, pandurii consumau toți plumbii și tot praful de pușcă.

– Mergem la Sutești. Vom găsi muniție în drum, spuse el.

Scăpaseră de un regiment turcesc. Atâtea altele jefuiau Oltenia. Noroc că domnul Tudor lăsase rezerve, pentru apărare, la toate mănăstirile.

Până să pregătească meterezul de la Sutești împotriva altor inamici, Yanni, bandajat și odihnit, își revenise. Avea fierbințeală, dar nu într-atât încât să aiureze. La întrebările lui Ion, răspundea că se simțea bine.

Au întâlnit alt puhoi de osmanlâi, pe care i-au urmă-it până la Valea Sorii și pe Dealul Boroșeștilor. Cămașa albă și cea neagră au luptat din nou împreună; Yanni nu putea rămâne deoparte, pe motiv că era rănit. Urmărirea a continuat.

În a noua zi a lui Cireșar, la Gușoieni, a avut loc ultima bătălie a pandurilor cu otomanii. Căpitanul de panduri Ion Oarcă și sutașul Batalionului Sacru Yanni Rizos au ucis destui, apărându-se ca leii. Dar războiul acesta, trădat de atâtea ori, în diferite feluri, își cerea jertfele.

Singura cămașă neagră, însângerată, a rămas pe câmpul de luptă, înconjurată de cămășile albe ale pandurilor căzuți. Ion și Yanni nu s-au despărțit, cinstindu-și prietenia, în viață și în moarte.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.