Când nu vezi nicio soluție…

N-ați văzut prea multe articole personale pe blogul meu, în care să-mi spun ofurile. Din când în când, mai răbufnesc. Nu știu, acum, nici măcar dacă aș căuta un sfat sau doar pe cineva care a trecut prin ceva asemănător (sau are studii de specialitate – psihologie, cursuri de îngrijire bătrâni sau mai știu eu ce) să mă înțeleagă. Fiindcă dacă-i spun soțului, câteodată, el răspunde doar: Sorry! sau Nu știu ce să spun, fiindcă nu s-a confruntat niciodată cu așa ceva și chiar nu știe mai mult decât mine cum ar trebui procedat…

M-am mutat cu mama de la sfârșitul lui iulie. 90 de ani și jumătate, AVC tranzitoriu, tensiune oscilantă, nu are voie să facă efort, sunt cu ochii pe ea, etc.

  1. O problemă este că nu ar trebui s-o las singură deloc, și asta nu se prea poate, fiindcă dacă eu plec din casă, nu are cine să stea cu ea. La modul ideal, ar trebui să existe vreo vecină, din bloc sau din blocurile de alături, pensionară de 60-70 de ani, intelectuală, pe care s-o pot lăsa cu ea când mai plec. O doamnă de companie, care să-i poată vorbi despre cărți, filme, sau s-o stimuleze pe ea să comunice, să povestească din copilărie sau din tinerețe. Eventual să-i dea pastilele la oră fixă și să-i încălzească masa (în cel mai rău caz, de obicei eu am grijă să ajung la masă, cu pastilele de dinainte de masă e altceva, i le mai las și îi spun că o sun când să înceapă să le ia, dar de fiecare dată am  probleme cu ea când o sun, în loc să mă asculte, mă întreabă când vin, de ce să nu le ia după ce vin eu, nu le găsește deși îi spun unde sunt, etc.) La modul practic, nu cunosc pe nimeni care să corespundă celor de mai sus, așa că o las singură, de câteva ori pe săptămână, de la jumătate de oră până la 2-3 ore.

Nu pot s-o iau peste tot după mine. Am luat-o la evenimentele literare la care a vrut să meargă (că duminică nu mai vrea, așa că voi renunța eu la filmare/ poze la festivitatea de premiere și vine soțul să stea cu ea – sper să fie bine, că nu prea se plac…) Cine o vede și discută cu ea zice că e sănătoasă tun, cu ei nu face ca acasă. A insistat să meargă cu mine la bancă, la mici cumpărături, la ridicat rezultate de la analize. La cumpărăturile unde am o plasă mai grea, nu pot, că obosește, și poate oricând să-și piardă echilibrul, așa că prefer, când o am pe ea de braț, să nu am plase grele, să mă pot concentra pe ea.

Dar și dacă o las singură, stau cu grijă, că ori face pozne, ori s-a întâmplat să cadă și să-și facă zbenghi în frunte, ori îmi pune întrebări ciudate când vin acasă… Uită, și mă întreabă ba unde am dormit azi noapte (lângă ea fusesem, desigur!), ba dacă mai sunt măritată, ba alte ciudățenii. Cred că e stresată că rămâne singură și de aceea se întâmplă din astea mai des după ce stă o oră sau mai mult doar ea cu gândurile ei.

Când o las singură, schimbă locul tuturor lucrurilor, pe urmă nu mai știe unde le-a pus și se plânge că i le-au furat, că intră hoții în casă (unde să intre, cu toate geamurile închise de frică să nu intre pe geam – la etajul 2 din 10! – și cu ușă metalică anti-efracție… dar nu, eu mint, țin cu hoții, îi apăr, că nu există uși anti-efracție)… Hoți visează și noaptea, de se trezește țipând IEȘIȚI DE AICI! și dând cu pumnii în stânga și în dreapta (iar eu dorm lângă ea). Da, ne batem cu zmeii din coșmaruri în fiecare noapte, și de obicei când o trezesc crede că sunt adevărate coșmarurile, iar dimineața nu mai ține minte și se jură că nu are coșmaruri, ci totul este adevărat. (I-a dat doctorul un calmant ușor, e mai bine decât înainte, dar tot mă epuizează).

Nu știu cum să găsesc pe cineva să stea cu ea, și nu știu nici dacă s-ar accepta una pe alta, mama fiind dificilă și suspicioasă. Aș putea auzi că o acuză de furt pe cea care ar sta cu ea, și așa mai departe.  Dar și tot timpul numai noi două, și eu să plec cu grijă, nu știu cât mai pot rezista. Uneori simt că clachez… și aici intră problemele de la punctul 3 în special.

2. Are anxietate de separare. Ori de câte ori îi spun că plec undeva, mă întreabă dacă mă mai întorc la ea. (Și dacă plec la dentist sau la cumpărături!) I-am spus întotdeauna că mă întorc, că nu va rămâne niciodată singură mai mult de 2-3 ore și va ști întotdeauna unde sunt și la ce oră mă întorc, dar mereu mă întreabă la fel. Chiar și dacă stă singură în pat, sau a ațipit, și eu scriu în sufragerie sau gătesc în bucătărie (și știe că m-a lăsat scriind sau gătind) la un moment dat vine să mă caute, că a crezut că am plecat, că am părăsit-o ca toți ceilalți (care ceilalți? N-am nicio clonă! Aș vrea să am…)

3. Are momente când uită și o ține pe a ei, că nu i-am dat să mănânce de dimineață, că am zis (ce n-am zis), că n-a mai făcut baie cu spumă și sare de baie de doi ani, că la cap nu se spăla în cadă, ci în lighean (asta a fost acum 40+ ani, nu săptămâna trecută, cum zice ea)… Chiar și momente când nu mă mai recunoaște  Altfel, are o logică proprie și coerentă, doar că… nu e aceeași logică a noastră, de parcă ar trăi într-o lume paralelă. Vede aceleași lucruri, le interpretează diferit. Adică are discernământ parțial, doar că nu știi niciodată când e ea și când e altă persoană. Vorbesc cu ea una, cădem de acord, pe urmă nu, eu mint și ea nu a știut/ nu a fost niciodată de acord…

Nu mai știu ce să mă fac în momentele când nu mai știe că sunt fiica ei și nu reușesc să-i demonstrez că eu sunt fiica ei... Nu, fiica ei e alta… Îmi vorbește despre ea la persoana a treia. Adesea spune că suntem mai multe care stăm cu ea, pe rând.. Aș vrea să știu și eu care mi-e clona, să mă ajute cu adevărat! – Uneori nu vrea să își ia pastilele, că se simte mai bine fără ele și eu sunt în cârdășie cu ăia care vor s-o omoare… că mint, că îi dau medicamente care o fac să se simtă mai rău, că vreau să zic lumii că e nebună, când ea e ok și eu am interese ascunse…  Când nu mă recunoaște, sau mă acuză, sau face de ale ei si nu o pot convinge să aibă încredere că eu îi spun adevărul, atunci chiar simt că mor și nu știu cum sa procedez. Și mă întreb, dacă tot nu are încredere în mine, eu ce rost mai am. Că mie mi se pare că doi oameni nu pot conviețui fără încredere, fie ei mamă și fiică sau soț și soție sau chiar și medic/ asistentă și pacient.

Doctorița ei, cealaltă persoană căreia îi mai povestesc câteodată, pe whatsapp, când nu mai pot, în afară de soțul meu, spunea, inițial, că apar și dispar mici lacune secundare unor spasme pe vasele cerebrale. În ultimele zile, când s-au îndesit/ agravat episoadele, spune că este vorba de simptome de demență senilă și că va trebui să le spun geriatrei și psihiatrului când mă duc după rețetă, la început de decembrie, să-i schimbe tratamentul cu ceva mai puternic. Măcar să fie de ajutor!

Dacă m-ar asculta, dacă în loc de Nu mi-ai spus! N-am știut! Minți! ar spune Nu mai țin minte dacă mi-ai spus, sau Nu am înțeles, ar fi altceva. Dacă ar recunoaște că uită și ar avea încredere că-i spun adevărul, s-o ajut să-și refacă memoria. Nu știu cum să mă port cu ea în astfel de momente, cum s-o conving că spun adevărul, că lucrurile sunt cum spun eu….

Deocamdată știu doar că am momente în care simt că clachez, că nu mai pot, că vreau o insulă pustie, să nu mai știu de nimeni și de nimic. Am nevoie de cineva să mă ajute și nu are cine, nu știu cum să găsesc o persoană potrivită și pe care s-o accepte/ asculte (la luat pastile, mai ales), să n-o dea afară ca hoață sau mai știu eu ce… Negăsindu-se nicio soluție, merg mai departe, iar soțul mă ajută și el cât poate (acceptă situația că el stă singur și eu stau cu mama, vine să mă ajute la curățenie, cumpărături, etc.). Dar mă sufoc…

6 thoughts on “Când nu vezi nicio soluție…

  1. Nu cred că o să-ți placă răspunsul meu, dar e într-o fază în care are nevoie de ajutor specializat. Nu ai cum să faci față doar în calitate de fiică, oricît ți-ar fi de greu, nu ai ce să repari din mintea ei, nu ai cum să îi ceri tu ei înțelegere, recunoaștere etc.
    Trebuie să accepți că nu îi poți fi practic de folos decît pentru acest, iartă-mă că-ți spun, vampirism la care ești supusă.
    Nu ai cum să te descurci, Elena, cu boala ei în faza asta și nu va trece. Îi trebuie asistență specializată. Și abia aici e drama, la căminele de stat toată lumea spune că-i urît și rău, la cele private totul începe de la 3000 lei/lună, o asistentă acasă nu știu încă cît costă, dar probabil mult și ea, sînt cîteva firme care au asemenea servicii, dar n-am sunat încă, și eu caut o soluție pentru soacra mea, cum mi se pare că știi.

    Cu cît ieși cumva mai repede din povestea asta, cu atît rămîi mai întreagă. Aici nu mai e vorba de iubire mamă-fiică și invers, tu știi foarte bine că există și ai făcut tot ce se poate omenește. Nu e vorba de abandon sau ne-abandon, ci de chin și lupta inegală cu o boală.

    Like

  2. O duc și la doctorița de familie, și la geriatră, iau tratamentul și de la psihiatru.Fiecare îmi spune să am răbdare cu ea (da, uneori problematic!) și să ne ținem de tratament.

    De dus la un cămin cât încă este conștientă, nu am cum. Dacă o ajunge, Doamne ferește, în faza bunică-mi, să nu mai cunoască pe nimeni și să fie doar în lumea ei, atunci da, o voi duce pentru că nu mă pricep să am grijă de cineva care nu cooperează. La fel, dacă, Doamne ferește, paralizează sau ceva, că nu știu să schimb pampers și nu mă pricep s-o spăl dacă nu cooperează.

    Acum este între două lumi. Se ține de lumea reală, dar este cu un pas în cealaltă, și crede că e totul adevărat. La faza asta nu știu cine și cum mă poate ajuta. La cămin n-ar avea atâta răbdare cu ea cum am eu, și n-aș putea s-o părăsesc când chiar de asta se teme, atâta vreme cât mai este conștientă…

    Like

    • Atunci o asistentă acasă în orele în care lipsești. Nu știu cît ar face față o vecină…
      Poate mai vorbim duminică, aș vrea să vin la tîrg și să vă găsesc pe amîndouă, și Anca adică.
      2 in 1, cu ciocolata 🙂

      Liked by 1 person

      • Da, ar fi bine sa cunosc si o asistenta, in apropiere, care sa-i faca injectiile (are 10 zile/ luna) fara s-o mai tarasc iarna la cabinet. Dar nu stiu decat una care venea din Pantelimon si lua 50 de lei, normal, cu tot cu benzina…. Si nu ar fi avut timp de stat cu ea altfel. Oricum, nici vecina cu care sa stea de vorba (si sa-i dea medicamentele dupa indicatiile mele, ca altceva nu ar avea de facut) nici asistenta nu stiu de unde sa gasesc prin apropiere…

        Like

      • Si nu tot timpul este asa cum am povestit mai sus. Are doar momente. Cu mine. Cu altii, este cea mai distinsa doamna… La lansare, ai vazut-o. S-au indragostit de ea vreo doua prietene ale mele 🙂 . Altadata este dulce si iubitoare ca un bebe cuminte. Dar sunt momentele pe care le-am descris, care ma epuizeaza…

        Like

  3. Serena Adler says:

    Este mersul vietii. Ai nevoie de ajutor specializat, pentru ca te epuizezi. Este o situatie de durata. Am sa iti scriu si in privat. Dumnezeu sa te intareasca!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.