NaNoWriMo aproape de sfârşit

NaNoCana

Şi pentru că mai sunt câteva zile de noiembrie, scorul meu personal fiind strâns – încă nu ştiu dacă voi câştiga sau nu concursul – vă ofer un fragment dinAlte vâltori ale vieţii” :

Într-o zi, când mă întorceam dintr-o vizită la Celia, însoţită de fetele mele, care abia aşteptau să-i vadă pe finii noştri, m-am oprit în faţa unei brutării nou deschise, parcă nevenindu-mi să cred ce specialitate vedeam expusă:

– Nu se poate! Farinata! am rostit eu în genoveză, simţind cum timpul se întoarce şi eram din nou cu tuşa Ilinca la piaţă, sau în Genova republicană dinainte de blocadă, când foamea nu devenise încă etern tovarăş de viaţă al soldaţilor.

Specialitatea aceasta, din făină de năut, ulei şi apă, coaptă într-un vas special de cupru, numit “testo“, reprezenta secretul exclusiv al genovezilor. Nici în Piemont, nici în Toscana, în Veneţia sau în Cisalpină nu găsisem aşa ceva.

– Vă invit la o gustare inedită, din ţinuturile mele natale! le-am spus fetelor, în timp ce intram în brutărie.

Patronul avea spre cincizeci de ani. Soţia lui, cam de vârsta mea, îl ajuta să frământe. S-au bucurat să audă vorbă de acasă, şi i-a pufnit râsul când am întrebat dacă nu au cumva şi sos de nuci, altă specialitate căreia îi duceam dorul de douăzeci de ani. Aşa ne-am împrietenit cu familia Prandi. În timp ce stăteam de vorbă, împărţisem farinata între toate trei fetele. Copiii familiei Prandi, un băiat de aproape paisprezece ani şi o nea-stâmpărată de vreo unsprezece ani, începură să le ia la întrebări pe fetele mele înainte să apuce măcar să se prezinte. Se arătară extrem de jigniţi auzind că Tina şi Sofia răspund în toscană, deşi ei o înţelegeau cam în aceeaşi măsură ca ale mele genoveza.

– Dacă mama voastră ştie genoveza, voi de ce nu ştiţi? întrebă Carla, duşmănoasă.

– Ea s-a născut la Genova; noi aici, în Venice, Illinois! replică Tina, despre care Luigi spunea că moştenise apucăturile lui din şcoală.

– Păi atunci ce să te mai mire, surioară? făcu şi băiatul, dispreţuitor. Cum să ştie genoveză unele care stau cu veneţienii? Nu cumva aveţi şi porci de austrieci grămadă peste voi, la fel ca în Europa?

Cu siguranţă ele nu înţeleseseră toate cuvintele, însă nici nu ştiau de rivalitatea între cele două foste republici maritime. De ocupaţia austriacă, ştiau; întotdeauna în casa noastră se dezbătuseră ştirile fără ascunzişuri.

– În Europa este altceva, răspunse Sofia. Aceia sunt porci de ocupanţi, într-adevăr! Austriecii de aici sunt oameni cumsecade. Au fugit de împăratul lor, cum au fugit şi ai noştri de împăratul francezilor, care voia să cucerească lumea întreagă. Trude este colega mea de bancă şi ne înţelegem bine.

– Te pomeneşti că ştii şi veneţiană, continuă băiatul, pe acelaşi ton.

– Bineînţeles că şi veneţiană, şi toscană. Le învăţăm la şcoală pe amândouă. Mai ştim şi altele, dar asta nu te interesează pe tine! se zbârli Tina.

Fireşte că „mai ştiau şi altele”, din moment ce îşi petreceau timpul liber fie cu Lena Sina şi frăţiorul ei cel mai mic, Iorghi – Georges, cum fusese botezat de părintele Nunziato – fie cu verii lor cherokee, şi toţi copiii mei îmi moşteniseră talentul pentru limbi străine.

Fu rândul genovezilor să se uite unul la altul miraţi şi să lase politeţea deoparte. În timp ce Carla răspundea, ţepoasă, că ce folos de „altele” dacă nu ştiau genoveză, Corrado ne-a întrerupt discuţia ca să mă întrebe în limba lor:

– E adevărat că ele merg la şcoală, că învaţă toscana şi veneţiana?

– Da. Şi engleză, franceză, matematică, istorie, geografie – tot ce se mai învaţă într-o şcoală! Tu nu eşti la şcoală aici?

– Nu. Dar acasă am fost, vreo patru ani.

– De ce nu vorbesc genoveză fetele tale? se miră scignua Francesca.

– Nu mi-a trecut prin minte să le învăţ, fiindcă n-au cu cine vorbi. Sunteţi primii pe care îi văd din 1802 încoace. În casă vorbim toscana, soţul meu este pe jumătate toscan, pe jumătate veneţian. Voi nu v-aţi gândit să trimiteţi copiii la şcoală?

– Costă mult. M-am gândit la Florissant, la călugări, pentru Corrado, însă poate la anul, că acum, cheltuielile cu drumul, ratele la pământ, deschiderea brutăriei…

– O şcoală rurală înseamnă mai mult decât nimic, şi în primul rând ocazia ca amândoi copiii să înveţe engleza şi franceza. Până strângeţi bani suficienţi pentru ceea ce aveţi de gând, vă propun să îi lăsaţi să treacă râul în fiecare dimineaţă şi să vină împreună cu finele mele, Marie Louise şi Roxanne Gagnon, la şcoala rurală din Venice. Mă duc acum să le aduc pe fete şi pe părinţii lor, ca să ştiţi cu cine merg. Dacă sunteţi de acord, banii nu sunt o problemă. Două pâini pe zi de fiecare copil vor acoperi cheltuielile cu şcoala. Eventual câte o farinata în plus, din când în când, am râs eu, pofticioasă. Podarul s-ar putea să nu refuze nici el plata în pâine.

– Şi crezi că profesorii vor fi de acord? întrebă brutarul, cu speranţă în glas.

– Vorbiţi cu învăţătoarea, care altfel nu v-ar fi propus! am zâmbit eu, umflându-mă puţin în pene. Nu vor învăţa veneţiană, ci în orele acelea vor avea porţie dublă de franceză. Am însă o condiţie importantă, scignuo’ Baciccia, m-am întors spre tatăl care speram că-şi poate disciplina copiii, deşi nu auzisem cât de înverşunată fusese discuţia celor mici. Să nu aud comentarii despre veneţieni, genovezi, austrieci şi indieni, cu atât mai puţin şicane sau bătăi pe tema asta! Veneţienii au construit şcoala, austriecii plătesc şi ei, la fel ca toată lumea, învaţă acolo şi câţiva copii cherokee.

– O să le explic asta! Eşti sigură că nici veneţienii n-or să-i provoace?

– Dacă nu încep ei primii, sunt sigură că nu. Doar au venit spre vest auzind, seara, la focurile de tabără, balada mândrului genovez. Am trăit alături de ei aproape douăzeci de ani. Ştiu ei bine că învăţătoarea lor este genoveză.

– Cum, ai avut curajul să le cânţi încă de la început cântecele noastre?

– Da, şi cele ale Republicii.

De parcă ne-am fi înţeles din priviri, dorul de ţinuturile natale răscolindu-i şi pe ei, gura Francescăi s-a deschis, amintindu-şi strofe răzleţe:

„Mândre genovez, fă o fântână

Cu lanţ de aur şi găleată de argint

Ca frumoasa ta să vină să bea.

            Toate fetele vin să bea apă de acolo,

            Cea mai frumoasă nu vine,

            Tatăl ei o ţine închisă !”

Întâi eu, apoi şi soţul ei ne-am unit glasurile. Pe copii, şi ai mei şi ai lor, îi pufni râsul când ne auziră cântând împreună melodia veche. Cât de departe eşti, Genova mea dragă!

Pe Luigi îl pufni râsul când află că mi se va mări numărul elevilor, şi privirea lui spunea ce auzisem cu voce tare cu alte ocazii: „Păi sigur, numai tu erai în stare să aduni veneţieni şi genovezi sub acelaşi acoperiş…!”

– Într-adevăr, numai eu aş fi fost în stare să pun capăt, aici, rivalităţilor multiseculare, i-am replicat. Suntem cu toţii americani şi nu contează ce limbă vorbeşte fiecare acasă.

Odată cu sosirea genovezilor, se mai lega încă un colţ deşirat din inima mea. Abia aşteptam să mă întâlnesc cu ei din nou, să-mi povestească cum fusese şi în 1814, şi câte altele.

One thought on “NaNoWriMo aproape de sfârşit

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.